![Lido dell'anima [ Rivista letteraria online]](https://lidodellanima.altervista.org/wp-content/uploads/2022/04/cropped-20220326_202607-2.jpg)
RIVISTA LETTERARIA LIDO DELL’ANIMA di Lidia Popa
©copyright diritti d’autore riservati
© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului
Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno
Cimitirul Vesel de la Săpânța și concepția poporului român despre moarte
de Lucia Ileana Pop
Unul dintre lucrurile despre care noi, românii, putem spune că avem ceva ce nu are nimeni, este un cimitir, un cimitir deosebit, care prin nume ne sugerează că e altfel decât cum s-ar aștepta să fie o persoană din orice alt colț de pe pământ. Mai mult decât atât, acest cimitir se integrează într-un ansamblu de mărturii care oglindesc foarte bine concepția românului despre moarte.
Această lipsă a fricii de moarte o vedem încă de la daci, care își trimiteau drept soli la zeul lor, Zamolxe, cei mai puternici flăcăi pe care îi aveau, aruncându-i în sus și lăsându-i să cadă în săgețile ridicate. Aceștia nu se sustrăgeau sarcinii lor, ci erau, dimpotrivă, mândri de onoarea care li se făcea. Tot ei, dacii, erau mai greu de învins în lupte tocmai pentru că, nefiindu-le frică de moarte, luptau cu mai mult curaj decât alte popoare.
Vedem apoi această lipsă a fricii în balada Miorița, care prezintă unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, mitul transhumanței, pentru care mult timp poporul nostru a fost judecat ca un popor care se resemnează fără să lupte, care se supune destinului, nefiind înțeleasă adevărata motivație a gestului ciobănașului care, așa cum bine știm, deși este înștiințat de către mioara sa năzdrăvană de moartea care îi era pregătită, nu ia nicio măsură pentru a se salva.
Este adevărat că el se supune într-un fel destinului, dar gândul lui se îndreaptă spre modul în care ar putea să treacă în lumea sufletelor împăcat, împlinit, căsătorit. Moartea în sine nu este o tragedie, pare să ne spună ciobănașul, dar trebuie să ajung în cealaltă lume cu sufletul împăcat, căsătorit, pentru că altfel ar fi posibil ca sufletul să nu-și găsească odihna, iar asta ar fi o problemă. Din această cauză el își înfățișează înmormântarea ca pe o nuntă și din această cauză în lumea satului continuă să fie încă făcute înmormântările celor tineri necăsătoriți sub forma unor nunți.
Avem apoi ca mărturie priveghiul morților în lumea satului la care participă mai mulți familiari și consăteni care au sarcina de a nu-l lăsa singur pe mort pentru trei zile și trei nopți, iar în acest timp ei joacă, lângă mort, tot felul de jocuri, unele distractive.
Cimitirul Vesel de la Săpânța, județul Maramureș, este deosebit ziceam, dar se integrează perfect în această concepție a românului care crede că moartea este de fapt doar o întoarcere a noastră într-o lume din care venim, o întoarcere spre origini. Viața este o paranteză mai lungă sau mai scurtă, iar moartea înseamnă reintegrarea noastră în elementele naturii din care provenim, idee foarte bine oglindită de altfel și de poezia lui Mihai Eminescu, Mai am un singur dor(“Mai am un singur dor/ În liniștea serii/Să mă lăsați să mor/La marginea mării;./Să-mi fie somnul lin /Și codrul aproape,/Pe-ntinsele ape să am un cer senin./Nu-mi trebuie flamuri,/Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiți un pat/Din tinere ramuri.“), dar și de cadrul natural în care ciobanul mioritic își imaginează și cere să fie înmormântat “Ca să mă îngroape/Aice pe-aproape,/ În strunga cu oi, /Să fiu tot cu voi;/În dosul stânii,/Să-mi aud cânii“.
Așadar, moartea nu are de ce să fie văzută ca o tragedie, pentru că ne întoarcem la natura mamă. E adevărat că persoanele dragi nouă nu o să le mai vedem, dar asta va fi doar pentru o vreme, pentru că mai devreme sau mai târziu toți o să ne întoarcem la ea, iar într-un sfârșit vom fi din nou toți împreună.
Nici morții nu sunt în satele maramureșene, dar și în alte sate din România, scoși în afara satului, la margine de sat, ci găsim cimitirul în centrul satului, lângă biserică, cei dragi având astfel posibilitatea să treacă pe la morminte de fiecare dată când merg la biserică și nu numai. Mai mult decât atât, morții fac parte din lumea satului, continuăm să ne raportăm la ei, nu au ieșit cu totul din lumea noastră și în unele momente legate de sărbătorile de peste an se crede că ei umblă liberi prin lumea celor vii (de exemplu, din joia dinaintea sărbătorii Paștelui și până la Rusalii).
În acest mod este așezat și Cimitirul Vesel din Maramureș, în centrul satului, lângă biserică. Nu are crucile în culori reci, așa cum vedem în alte părți ale lumii, ci în culori vii, care ar caracteriza mai degrabă lumea celor ce încă trăiesc. Pe cruci nu avem epitafe triste, ci imagini din viața celor morți și scurte poezii care glumesc în vreun fel pe seama vieții celor înmormântați acolo, care prezintă într-un mod glumeț viața acestora.
Un exemplu de astfel de poezie ar fi: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacra mea./Trei zile de mai trăia,/Zăceam eu și privea ea./Voi care treceți pe-aici/ Încrcați să n-o treziți,/ Că acasă dacă vine/Iară-i cu gura pe mine./Da așa eu m-oi purta,/Că-napoi n-a înturna. Cei care citiți aici/ Ca mine să nu pățiți./Soacră bună vă găsiți,/ Cu ea bine să trăiți.”, care într-un mod glumeț reușește să redea eternul conflict dintre soacră și noră într-un mod simpatic și glumeț.
Foarte multe persoane din România, mai ales din lumea satului, atunci când vorbesc despre moarte, vorbesc în deplină seninătate, o așteaptă ca pe ceva firesc. Se îngrijesc doar ca înainte să vină să fi făcut cât mai multe fapte bune, să nu fi făcut rău nimănui, ca să poată pleca liniștiți, să fie împăcați cu toți cei pe care îi lasă în urmă.
Și unul dintre proverbele românești, sinteză a înțelepciunii poporului nostru, spune foarte frumos: “Cui îi este frică de moarte, și-a pierdut viața.“ Așadar, poporul român știe că viața este un dar, că trebuie trăită cât mai frumos, în armonie cu semenii și cu elementele naturii, dar că moartea este și ea ceva tot atât de firesc și că nu trebuie să ne fie frică de ea. Ar fi nu numai inutil, pentru că oricum nu am putea-o evita, dar ne-ar face să și pierdem frumoasele și scurtele momente ale vieții care ne-a fost dăruită, în deplină conștiință a adevărului exprimat de cântecului popular care spune: “Viața asta nu-i ușoară,/Te ridică, te coboară./Viața asta-i trecătoare/Ca petalele de floare.”
© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului
Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno
Românii la Muntele Athos. O perspectivă istorică
di Armando Santarelli
Poți să fii creștin ortodox, catolic, protestant sau practicant al oricărei alte religii, ba chiar agnostic sau ateu, însă odată ce ai dobândit o suficientă cunoaștere a Muntelui Athos nu-i poți ignora frumusețea, unicitatea, sacralitatea.
Sfântul Munte al Ortodoxiei este ultima mare oază a Creștinătății și reprezintă chiar și în zilele noastre un model de viață monastică. Așa cum obișnuiesc să repete călugării aghioriți: „la Athos domnește tradiția”, o tradiție spirituală milenară, care a făcut din Agion Oros bastionul credinței ortodoxe.
Deși nu este propriu-zis o Republică monastică (deoarece face parte din Statul grec), Muntele Athos se bucură de o mare autonomie administrativă. Normele care definesc statutul său juridic sunt cuprinse în Carta Constituțională a Sfântului Munte, aprobată în 1924 și devenită parte integrantă a Constituției Statului Grec începând cu 1975, printr-un articol care dispune: „Sfântul Munte este guvernat, conform regimului său, de cele douăzeci de Mânăstiri Sacre între care este împărțită peninsula atonită (…). Nu este permisă niciun fel de schimbare în sistemul de guvernare, numărul de mânăstiri, în ordinea ierarhică a acestora sau în relațiile acestora cu fundațiile aflate în subordine”.
Așa cum rezultă în mod evident, această lege împământenește următoarea situație: teritoriul Muntelui Athos este guvernat de douăzeci de Sfinte Mânăstiri; dintre acestea, 17 se află în mâinile grecilor, una (Sfântul Pantelimon) aparține rușilor, una (Chilandari) este a sârbilor, iar o alta (Zographou) aparține bulgarilor. Imposibil să nu-ți pui o întrebare elementară: de ce grecii, sârbii, bulgarii și rușii trebuie să aibă fiecare o mânăstire a lor la Athos, iar românii nu?
Îmi dau seama că o asemenea chestiune capătă o valoarea relativă dacă este încadrată într-un context religios. În plus, Muntele Athos se definește dintotdeauna ca centru al ecumenismului ortodox, și încă de la începuturile istoriei sale aici au sălășluit călugări provenind din toate colțurile lumii. Dar inegalitatea persistă: spre deosebire de alte națiuni, România – țară cu o vădită practică religioasă, cu 20 de milioane de locuitori, dintre care un procent de 87 la sută se declară de credință ortodoxă – nu are la Athos o mânăstire guvernată direct, și prin urmare este lipsită de reprezentare în cadrul Iera Kinòtis (Sfânta comunitate), organul administrativ cel mai important din Agion Oros.
În repetate rânduri, românii au cerut ca schitul lor – denumit skiti Prodromu (schitul Sfȃntului Ioan Botezătorul) și care depinde de mânăstirea Marea Lavră – să fie ridicat la rang de mânăstire; cu toate acestea, stăruințele repetate ale românilor au rămas fără ecou.
Acum, eu unul cred că în cazuri de o asemenea importanță și evidență apelul la tradiție și la normele juridice existente se dovedește a fi insuficient și nedrept. În definitiv, regulile care guvernează Athos din punct de vedere administrativ au fost redactate de oameni și, ca atare, pot să nu mai fie împărtășite, să nu mai fie actuale sau adecvate.
Există și o altă chestiune privitoare la români, chestiune care ani de zile a trezit perplexitatea celui care frecventează și iubește Muntele Athos. După cum știm cu toții, România are pe propriul teritoriu nenumărate și splendide mânăstiri, unde noi valuri de monahi continuă să intre cu regularitate. E de la sine înțeles ca unii dintre acești novici și călugări să-și dorească să-și trăiască (sau să-și urmeze) vocația pe Muntele Athos; s-a întâmplat, însă, ca uneori consimțământului pronunțat de Mânăstirile atonite și de către Iera Kinòtis să i se opună refuzul din partea guvernului grec.
Referitor la chestiunile descrise mai sus, încă din 1993, într-o analiză publicată în revista teologică „Sobornost”, Episcopul Kallistos Ware, autoritate indiscutabilă în lumea Ortodoxiei, se întreba: „De ce românii ar trebui să fie tratați într-un asemenea fel? Ce amenințare ar putea să reprezinte pentru guvernul grec?” Amintind comportamentul exemplar al călugărilor români de-a lungul existenței milenare a Muntelui Athos, dar și legăturile excelente dintre schitul Prodromu și Marea Lavră (mânăstirea de care depinde), Episcopul Kallistos preciza cu fermitate: „Un lucru e clar, dincolo de orice dispută. Excluderea non-grecilor se opune fără doar și poate tratatelor care guvernează Sfântul Munte, Cartei Constituționale a Muntelui Athos și principiilor Comunității Europene, din care Grecia face parte. Dar mai ales, se opune idealului care a inspirat crearea republicii monastice de la Athos, încă de la statornicirea sa, petrecută acum mai bine de o mie de ani”.
Tratamentul nedrept aplicat României se dovedește cu atât mai criticabil în lumina unui fapt de o extraordinară relevanță. Toate studiile istorice privitoare la Muntele Athos demonstrează cu limpezime că nu există mânăstire prezentă pe Sfântul Munte la a cărei reconstruire, restaurare sau întreținere să nu fi contribuit un principe sau un demnitar ecleziastic român. Sprijinul constant venit dinspre lumea românească s-a dovedit deosebit de important în secolele care au urmat căderii Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), pentru că domnitorii moldoveni și valahi rămăseseră principalul scut de apărare a culturii bizantine și a religiei ortodoxe.
La Karyes, capitala Muntelui Athos, se înalță biserica Protaton, cea mai veche construcție de pe Sfântul Munte și mama tuturor bisericilor atonite. Ridicată în secolul al X-lea, Protaton a fost complet renovată în anul 1508 datorită intervenției domnitorului Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Marea Lavră, cea mai veche din Athos și prima ca ierarhie, a fost în întregime reconstruită la începutul secolului al XVI-lea de către principele valah Neagoe Basarab, care a ridicat din nou, între 1512 și 1515, inclusiv mânăstirea Dionysiou. Mânăstirea Vatopedi, a doua în ierarhia atonită, este reclădită parțial în 1526 de voievodul valah Radu din Afumați, iar la finalul secolului al XVII-lea, principele Constantin Vodă Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, îi donează aceleiași mânăstiri 21.000 de aspri (monedă turcească din argint), o sumă uriașă pentru acele timpuri. În 1505, mânăstirea georgienilor, Iviron, a treia în ierarhia atonită, primește o donație de 15.000 de aspri din partea domnitorului Valahiei, Radu Șerban. În secolul al XIV-lea, mânăstirea Koutloumousiou a fost efectiv refondată de egumenul Chariton (viitor mitropolit al Valahiei) datorită sprijinului financiar acordat de voievodul valah Nicholas Alexander Basarab. Pentru mânăstirea bulgară Zographou intră în joc unii dintre cei mai mari principi moldoveni, printre care se numără Alexandru cel Bun, binefăcător al lăcașului în primele decenii ale secolului al XV-lea, și Ștefan cel Mare, care i-a asigurat un sprijin concret spre sfârșitul secolului al XV-lea. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, reconstrucția și refacerea frescelor mânăstirii Dochiariou au fost realizate pe cheltuiala principelui moldovean Alexandru Lăpușneanu. Chiar și mânăstirea Karakalou a fost în întregime reconstruită tot de un voievod moldovean, Petru IV Rareș, și la fel au stat lucrurile și în cazul mânăstirii Grigoriou, tot din inițiativa lui Ștefan cel Mare. Ținând cont că și celelalte locașuri, precum Xenophontos, San Panteleimon, Philotheou, Aghiou Pavlou, Stavronikita și Esphigmenou au beneficiat de donații bănești sau teritoriale din partea diferiților conducători români, se poate afirma, fără teama vreunei exagerări, că nicio țară ortodoxă nu a sprijinit în chip mai generos Sfântul Munte decât a făcut-o România.
Dacă, pe de o parte, istoria de secole a Muntelui Athos s-a dovedit lipsită de recunoștință față de toate aceste merite, pe de altă parte aceeași istorie s-a desfășurat în mod diferit, pentru că cele două schituri românești de pe Athos (deja pomenitul Prodromu și schitul Sfântul Dimitrie, denumit și Schitul Lacu) prezintă particularități care le face cu adevărat extraordinare.
Schitul Lacu depinde de mânăstirea Aghiou Pavlou și își ia numele pentru că este așezat într-o trecătoare naturale care urcă – aproape inaccesibilă și umbrită – dinspre Marea Egee spre Muntele Athos. Copleșitor e felul în care așezămintele monastice ale schitului (paisprezece în total), care se înlănțuie una după alta urmând urcușul, sunt cufundate într-un peisaj sălbatic și aproape neatins, care amintește foarte mult de peisajele și trecătorile carpatine, atât de dragi oricărui român.
Cât despre schitul Prodromu, încep prin a spune că frumusețea acestuia stă în picioare în fața oricăreia dintre marile locașuri atonite. De fapt, are aspectul unei mânăstiri și o înfățișare pe care o apreciezi de la prima vedere. Fațada simetrică și de un alb imaculat, acoperișurile din ardezie deasupra cărora se înalță unduindu-se chiparoșii, turnul solemn al clopotniței, cupolele de un albastru deschis ale kyriakon-ului (biserica principală) pe care se înalță cruci aurite, albastrul Mării Egee drept fundal, grădinile de zarzavat și de flori care mărginesc clădirile pe latura de sud, iar la est, Muntele Athos în toată întinderea sa. De jur împrejur, mai bine de o mie de specii de plante, miros de frunze cărnoase vechi de secole și de tufișuri mediteraneene; înăuntrul mânăstirii, tăcere, pace, rugăciune.
Atmosfera încărcată de spiritualitate și splendoarea arhitecturii monastice de la Timiu Prodromu îi apar evidente oricărui pelerin pe Muntele Athos; dar un alt aspect e cel care contribuie la împământenirea privilegiului de care se bucură schitul Înaintemergătorului. Va fi o bucurie pentru toți frații români să afle că Prodromu este așezarea monastică cea mai apropiată de cele două cele mai sacre locuri de pe întreg Muntele Athos. De fapt, la numai cinci minute de mers pe jos de schit se află peștera în care a trăit Sfântul Atanasie, fondatorul vieții călugărești atonite, cel care, în anul 963 a ridicat cu propriile mâini prima mânăstire de pe Sfântul Munte, Marea Lavră. Iar apucând-o pe o cărare împădurită, care se deschide la câteva sute de metri distanță de schit și se îndreaptă spre est, se ajunge după vreo patruzeci de minute într-un alt loc-simbol al Athosului, Agios Petros, locul unde, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a trăit Sfântul Petru Atonitul, primul eremit despre care avem date istorice sigure. Așadar, cea mai importantă comunitate monastică atonită a românilor se găsește chiar în inima Sfântului Munte al Ortodoxiei.
Dar din ce epocă datează primele prezențe românești la Muntele Athos? Unii cercetători susțin ipoteza că împreună cu „valahii din nord”, stabiliți în împrejurimile peninsulei atonite în secolul al IX-lea, la Athos au ajuns și călugări, dornici de o viață ascetică deplină; cu toate acestea, nu există documente care să confirme această ipoteză. În schimb, în jurul anului 1360 este atestată prezența unor călugări români la mânăstirea Koutloumousiou, recent reclădită (așa cum am văzut ceva mai sus) datorită operei de binefacere a lui Nicholas Alexander Basarab.
De asemenea, este atestat că în jurul anului 1750 câțiva români, sub îndrumarea spirituală a ieromonahului Makarios, duceau o viață aproape eremitică în jurul capelei cu hramul Înaintemergătorul Sfântul Ioan Botezătorul, situată în Vigla, adică în vârful peninsulei atonite. Știm de asemenea că în primii ani ai secolului al XIX-lea în chilia Sfântul Ioan locuiau trei călugări români: starețul (ieronda) Iustin împreună cu discipolii săi, Grigorie și Patapie. La moartea lui Iustin, petrecută în 1816, Grigorie și Patapie i-au cerut mânăstirii Marii Lavre acordul să fondeze un schit dedicat Înaintemergătorului. Câțiva ani mai târziu, în 1820, Lavra a emis un act de consimțire, în care preciza condițiile de respectat privind ridicarea schitului, printre care, poate cele mai importante, erau dependența de Marea Lavră și adoptarea regimului călugăresc. Din păcate, anul imediat următor (1821) a coincis cu începerea Războiului de independență în Grecia, așa că proiectele de fondare a schitului au trebuit să fie abandonate.
Din acest moment, istoria schitului Timiu Prodromu îmbracă aspecte aproape romanești. Călugării Grigorie și Patapie, întorși în țară cu planurile preliminare de construire a schitului, au intrat în Mânăstirea Neamț, unde au și murit, înainte de încheierea conflictului greco-turc.
Aproape treizeci de ani mai târziu, în 1850, Nifon și Nectarie, doi monahi venind de la mânăstirea moldoveană Horaița și stabiliți pe Muntele Athos la Kerasia, au fost informați de existența documentului privitor la fondarea unui schit pe locul unde se găsea capela Înaintemergătorului. Cei doi călugări moldoveni se întorc degrabă la mânăstirea Neamțului, unde găsesc documentul preliminar, cu care se întorc la Muntele Athos. Marea Lavră reconfirmă decizia pe care o luase în 1820, iar în 1851 Nifon și Nectarie reușesc să elibereze chilia Sfântul Ioan Botezătorul, locuită de câțiva călugări greci, în schimbul sumei de 7.000 de lei. Acum era nevoie să strângă fondurile necesare pentru ridicarea schitului; Nifon a fost acela care s-a întors din nou în țară, unde a primit donații generoase din partea multor concetățeni, în primul rând donația în valoare de 3.000 de galbeni din partea lui Grigorie Alexandru Ghica, domn al Moldovei.
În 1856 se primește actul întemeietor purtând sigiliul Patriarhului de la Constantinopol, iar anul următor este pusă piatra de temelie a bisericii, care va fi sfințită zece ani mai târziu, pe 21 mai 1866, purtând hramul Botezul Domnului. Alegerea primului dikaios (stareț sau abate) nu putea să fie decât Nifon, cel care a condus schitul timp de patru ani. În 1870, misiunea sa fiind complet îndeplinită, Nifon s-a retras împreună cu câțiva discipoli într-o chilie aflată în apropierea peșterii Sfântului Atanasie, unde a trăit în sfințenie până la moartea sa. Rămășițele sale pământești, în fața cărora arde continuu o candelă, sunt păstrate în cripta aflată sub altarul major al bisericii (kyriakon în greacă) Prodromu.
Lui Iustin i-a urmat ieromonahul bucureștean Damian, stareț începând cu 1890, care a dus mai departe buna orânduire spirituală a schitului, fără a o neglija pe cea materială, îngrijindu-se de construirea unui arsanas (mic golf amenajat cu debarcader) și a nouă chilii pentru călugări și pelerini.
Și următorii doi stareți, ieromonahii Ghedeon și Antipas – amândoi originari din județul Prahova –, au fost oameni cu har și buni administratori. Starețul Ghedeon este amintit pentru profunda sa religiozitate și smerenie; celebra liturghia personal, în fiecare zi. La finalul stăreției sale, și el s-a retras în singurătatea unei mici chilii, practicând isihasmul până la sfârșitul zilelor. Al patrulea stareț, Antipas, a dotat schitul cu noi structuri, printre care atelierele de pictură, pentru lucrări în lemn sau în marmură, și a creat inclusiv un mic muzeu. A făcut dovada întregii sale energii atunci când a trebuit să gestioneze reparațiile urgente ale bisericii și ale celorlalte clădiri, grav afectate de cutremurul din 1904.
În deceniile succesive, schitul Prodromu a cunoscut și alte încercări: trecerea la calendarul gregorian în 1924, Războaiele Balcanice, cele două Războaie Mondiale și instalarea regimului comunist. Cel din urmă s-a dovedit distrugător în mod deosebit: pe lângă interzicerea trimiterii de noi călugări, a avut loc și confiscarea proprietăților aflate în gestionarea schitului, gest urmat de sărăcirea resurselor necesare pentru întreținerea locașului de cult. Din cele mai bine de o sută de prezențe înregistrate în timpul starețului Antipas, în 1976, Timiu Prodromu a ajuns să fie locuită de numai zece călugări, aproape toți bătrâni și bolnavi. Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, în 1998, jurnalistul și criticul literar Christopher Merrill a găsit la Timiu Prodromu același număr de călugări și o atmosferă mai degrabă depresivă. În splendida sa carte, Things of the Hidden God [Lucruri despre Dumnezeul ascuns (n.tr)], Merrill mărturisește că biserica rămânea închisă în momentul liturghiei, serviciul religios fiind săvârșit într-o capelă mică, în prezența puținilor călugări rămași și a câtorva laici. Dar Muntele Athos a știut mereu să renască din momentele de criză care i-au pecetluit istoria. La sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, datorită ajutoarelor venite din întreaga Românie, au început lucrările de restaurare, dedicate fiecăreia dintre structurile componente ale schitului Prodromu, lucrări care continuă și azi cu punerea la punct a căii de acces și a clădirilor exterioare. Venind dinspre Marea Lavră și zărind pe neașteptate schitul, ai impresia, iar mai apoi certitudinea, că te găsești în fața unei rare bijuterii arhitectonice. Cât despre populația monastică, aceasta a crescut gradual încă de la începutul anilor 2000, iar azi Prodromu este locuit de circa patruzeci de călugări.
Fiind una dintre construcțiile monastice cele mai recente, despre schitul Înaintemergătorului nu există multe mărturii ale pelerinilor-scriitori. Una dintre acestea, însă, asumă un caracter excepțional. Este vorba despre mărturia englezului Athelstan Riley (1858-1945), scriitor și autor de imnuri sacre, care a vizitat Muntele Athos în 1883, lăsând în urma lui o minuțioasă dare de seamă a experienței sale atonite, Athos or the Mountain of the Monks [Athos sau Muntele călugărilor (n.tr)], lucrare publicată la Londra în 1887.
După ce vizitează Marea Lavră, Riley străbate poteca mărginită de arbuști parfumați care duce la Timiu Prodromu. Se bucură de o primire foarte călduroasă din partea călugărilor români, mâncarea i se pare excelentă, iar camerele de oaspeți se dovedesc printre cele mai comode și curate de pe întreg cuprinsul Muntelui Athos. Starețul Damian fiind absent, cel care îndeplinește atribuțiile în locul său este ieronda Esaias, demonstrând o politețe exemplară (one of the politest man I have ever met [unul dintre cei mai politicoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată (n.tr)], scrie Riley). Odată intrat în biserică, englezul observă o minunată icoană a Fecioarei; călugării îi explică de îndată că este o icoană făcătoare de minuni, dar la auzul unor asemenea vorbe, oaspetele nu se poate abține să nu remarce că aceasta are înfățișarea unei icoane moderne.
„Ceea ce și este”, îi răspunde Esaias, „întrucât a fost pictată în anul 1860. Ba mai mult, în repetate rânduri am încercat să facem o copie după aceasta, deoarece multă lume din România și-ar dori s-o vadă, dar nimeni nu reușește”. În acel moment, Riley și tovarășii săi se arată foarte curioși, dorindu-și să asculte istoria icoanei chiar din gura lui Esaias, care este de altfel unul dintre fondatorii schitului și îi cunoaște toate întâmplările.
Povestea călugărului, așa cum a fost ea culeasă de Riley, nu coincide perfect cu varianta pe care o găsim în paginile publicațiilor de azi; de aceea, în cele ce urmează, voi face o sinteză a acestora.
Când construcția bisericii din Prodromu a fost desăvârșită, starețul Nifon a pornit în căutarea unei icoane a Fecioarei Maria. Dar întrucât niciuna dintre bisericile atonite nu voia să se lipsească de propria icoană, starețul a decis să se deplaseze în țara natală și i-a încredințat lucrarea celui mai mare artist iconar pe care l-a putut găsi. Era vorba despre un bătrân călugăr din Iași, Iordache Nicolau, care s-a așternut imediat la lucru, simțindu-se foarte onorat să dăruiască o lucrare a sa Sântului Munte. Totuși, după scurtă vreme, călugărul s-a întors la stareț spunându-i că se temea că va fi nevoit să abandoneze sarcina ce îi fusese încredințată, deoarece constatase că este incapabil să picteze așa cum se cuvine chipul Fecioarei și al Pruncului. Starețul l-a încurajat pe iconar, sfătuindu-l să-și spună canonul și să se roage.
Urmând sfatul starețului, bătrânul călugăr a acoperit pictura cu o pânză de in, și-a încuiat atelierul și s-a retras în rugăciune, implorând ajutorul Fecioarei pentru a-și putea duce la bun sfârșit lucrarea. Ziua următoare, intrând în atelier, pictorul a îngenunchiat în fața icoanei, a ridicat pânza cu care o acoperise și a văzut că aceasta avea întipărit chipul Pruncului și al Mamei lui Dumnezeu, pictate în mod minunat.
În urma acestui miracol, icoana Fecioarei Prodromița se numără printre puținele icoane acheropite (nelucrate de mână de om) și, dată fiind natura sa, se bucură de o profundă și neîntreruptă adorație din partea întregului popor ortodox.
În ceea ce privește schitul Prodromu azi, pot vorbi din experiența mea nemijlocită, deoarece de la începutul anilor 2000 i-am fost oaspete de trei ori. Schitul îți creează imediat impresia unui centru care pulsează de vitalitate și eficiență; dar la Prodromu am simțit, mai ales, o atmosferă de fervoare religioasă în creștere, în virtutea bunei orânduiri asigurate de starețul Atanasie Floroiu și a îndrumării spirituale atât din partea starețului însuși, cât și a părintelui Iulian.
În 2017, după liturghia de dimineață, am stat mai mult de vorbă cu doi novici. Întrebările care se fac auzite cel mai adesea între pelerini și călugări nu au întârziat să apară. Aproape la unison cei doi tineri m-au întrebat ce motiv anume mă împinsese spre Muntele Athos; la rândul meu, i-am întrebat de ce îmbrățișaseră călugăria și de ce aleseseră să și-o trăiască pe Muntele Athos.
Răspunsul meu a fost mai degrabă vag și, presupun, dezamăgitor: le-am spus că motivul a fost curiozitatea, împreună cu încercarea de a-mi căuta o pace și un echilibru pe care încă nu mi le găsisem.
Răspunsurile lor, precedate de câte un surâs ușor, au fost nu mai puțin sincere, dar mult mai pregnante. Primul mi-a mărturisit că trăia rău în lume, că și el își căutase pacea interioară, dar că spre deosebire de mine o și găsise.
Al doilea, după ce m-a privit cu blândețe, mi-a zis: „Eu eram logodit, împreună cu iubita mea vorbeam deja despre căsătorie. Apoi, pe neașteptate, Dumnezeu m-a chemat aici. Da, e un mister. Dar viața noastră întreagă e un mister, nu-i așa?”
Am dat din cap și am început să vorbim despre altceva. Dar în timp ce străbăteam poteca spre Marea Lavră, un gând nu-mi dădea pace. Eu, mă gândeam, mă învârt prin lume mereu ocupat, agitat, făcând mii de lucruri, dar continuu să fiu un nemulțumit și un neliniștit. Acești tineri îndeplinesc în fiecare zi aceleași lucruri, care la Athos se repetă în același mod de mii de ani, și totuși spiritul lor exultă de bucurie și seninătate.
Apoi, deodată, totul mi-a fost mai limpede. Nu, parabola spirituală a acelor tineri nu era un mister. În vocația lor, în reînflorirea schitului Timiu Prodromu se manifestase cu siguranță voința Domnului. Și cum să nu te gândești că aceasta s-a legat în chip fundamentul de spiritul creștin care a caracterizat dintotdeauna poporul român?
foto: Armando Santarelli
|
Copyright: Armando Santarelli Traducere de Cristina Gogianu Fonte: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Armando-Santarelli-2.html |
Confesiune
de Zoe Dumitrescu Busulenga
(Maica Benedicta de la Varatec)
“Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.
…Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.
..Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.
….Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.
…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta…
..Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.
..Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este faramitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.
…Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?
…De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum “cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din dictionar.
…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. “Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.
…Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.
..Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. …Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie. “
“Dragobetele sărută fetele”
Dragobete, sărbătoarea iubirii la români
de Lidia Popa
Obiceiuri şi tradiţii străvechi, superstiţii şi credinţe populare de Dragobete.
Pe 24 februarie se celebrează Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români. În mitologia românească ziua lui Dragobete, este reprezentată zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii, și are origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat dintr-o generație în alta, de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete, ce mai este numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”, nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, considerat un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea fetele și femeile ce îi ieşeau în cale. Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone, în România.
Obiceiuri şi tradiţii străvechi de Sărbătoarea Dragobetelui. “Dragobetele sărută fetele”
Sărbătoarea Dragobetelui are o simbolistică bogată şi interesantă. Dragobetele îngemănează în esenţa sa începutul şi sfârşitul. Începutul unui nou anotimp şi al reînsufleţirii naturii, sfârşitul desfătărilor lumeşti căci începe Postul Mare al Paştelui.
În vremuri de demult în anumite zone până astăzi, în această zi de mare sărbătoare, tinerii îmbrăcaţi în straie frumoase, cuviincioase obişnuiau să se strângă în păduri şi să culeagă în buchețele cele dintâi flori ale primăverii: viorele, ghiocei, floarea Paștelui. Culesul florilor se continua cu voie bună şi cântece, cu un fel de joc numit “zburătorit”. La ora prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieţii le urmăreau, încercând să le prindă şi să le sărute. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc şi sărutul considerat echivalent al logodnei şi al începutului iubirii între cei doi. Înspre seara, logodna urma să fie anunţată comunităţii satului şi membrilor familiei.
Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiţia, erau consideraţi a fi binecuvântaţi în acel an. Ei vor avea parte de belşug, fiind feriţi de boli şi febră. Conform anumitor superstiţii din bătrâni, cei care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an. Acest obicei a dat naştere celebrei strigături sau ameninţări glumeţe: “Dragobetele săruta fetele”. Dacă vremea era mohorâtă în această zi, dacă era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă de Dragobete, să petreacă, să lege prietenii, să se ţină de jocuri şi ghiduşii. În anumite zone, fetele tinere obişnuiau să arunce acuzaţii pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. De asemenea, tinerii flăcăi îşi crestau uşor braţul în forma unei cruci şi îşi atingeau tăieturile rostind jurământul de a rămâne pe restul vieţii fraţi de sânge.
Cu ocazia acestei zile, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia logodna păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi. Există credința că în rostul împerecherii păsărilor nu ai voie să intervii.
În anumite zone ale ţării, în această zi, tinerii îşi unesc destinele prin logodnă, promiţându-şi credinţă şi iubire.
Superstiţii şi credinţe populare de Dragobete
În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept “zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele îşi limpezeau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase şi atrăgătoare ca şi zânele. Se spune că în această zi, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an. Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.
În anumite sate ale României, se scot din pământ rădăcini de spânz pe care oamenii le folosesc drept leac pentru vindecarea anumitor boli. Este obligatoriu ca în această zi bărbaţii să se afle în relaţii cordiale cu persoanele de sex feminin. Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să se angajeze în gâlcevi căci astfel îi aştepta o primăvară cu ghinion şi un an deloc prielnic. Atât băieţii, cât şi fetele au datoria de a se veseli în această zi pentru a avea parte de iubire întreg anul. Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute în această zi. Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile gospodăriei nu sunt permise în această zi. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime.
Nu este voie să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile ce vor urma. Fetele tinere îşi pun busuioc sub pernă În unele zone ale României, ajunul de Dragobete este asemănător ca simbolistică cu Ajunul de Bobotează. Fetele tinere, curioase să îşi afle ursitul, îşi pun busuioc sfinţit sub pernă, având credinţa că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.
Era o vreme
de Neagu Djuvara
Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, “Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat”.
Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic – ca toată lumea – în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind “ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor. !”
Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copii mergeau în uniformă şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că “este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala” şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacso că a chiulit.
Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace, făceau o facultateşi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: “ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A termenat primu facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept”
Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului “la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă “una mică” cu prietenii.
Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: “Uite mamă, trece armata”.
Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iarfacultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru “o linie”.
Astăzi,în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.
Astăzi,în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici ladoctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
Astăzi,în ţara asta, când vezi unpoliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţistîn intersecţie, “fluidizând circulaţia”.
Astăzi,în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, “ifonul”, sau tableta.
Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un “my man” este ori urâtă cu crengi ori “tută”.
Astăzi, în ţara asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să “se învârtă” sau sunt “băieţi de băieţi deştepti” care obţin bani uşor din “afaceri” cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.
Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă “la ţară ” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu se dau cap în cap.
Astăzi, în ţara asta, ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?
Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată întoarce capul pentru că “Aştia au tras în noi în ’89 şi acum au pensii nesimţite”.
Oare ce va fi mâine ? Va mai fi ţara asta ?
© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului
Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno
Lidia Popa vă urează Crăciun fericit și An fructuos în eseuri!
fragment din „Primejdia mărturisirii”- pag 56
de Nicolae Steinhardt
Degeaba le-am avea pe toate : inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele…, dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inteligența și erudiția și supradoctoratele și toate congresele internaționale la care luăm parte și toate bursele pentru studii pe care le câstigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui și suplini nițica bunătate sufletească, nițica bunavoință, toleranță, înțelegere. Nițica susținută bună-cuviință.
Bunătatea sufletescă nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiției date de Aristotel omului: ființa socială. Fară bunătate nu putem conviețui decât în condiâii de groază și justificind amarnica afirmație a lui Sartre: ceilalți, iată iadul !
Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieții obstești. Berediaev spunea : pâinea pentru mine este o problemă materială (subânțeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berediaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea .
Știm că de-am vorbi toate limbile și toate dialectele pământului și de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg și până astăzi și de am fi tobă de carte și de erudiție, și de am cunoaște întrebuințarea tuturor termenilor specifici tuturor știintelor și tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culți dacă suntem niște pizmăreți, niște badărani și niște răi la suflet.
Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoștinte, ci o subțirime a caracterului și capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă și sentimentală.
Să nu savârșim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli facători de cărți și drept oameni de cultura pe simpli memorizatori de informații.
A SCRIE POEZIE — A-ȚI COPIA INIMA CU INDIGOUL
de Val Răzeşu
– Scrisul ne defineşte. Dar numai atunci când cartea ne scrie pe noi. Când subiectivismul minții şi simțurilor noastre este amendat drastic de străinul atoateştiutor şi omnipotent care priveşte din spatele retinelor ochilor celui care credem că suntem noi. Numai atunci când eul evadează din temnița cărnii şi se înalță a uimire de zbor în lumina cuvântului ziditor.
La început, scriam dintr-un impuls interior pe care nu prea îl înțelegeam. Apoi, cu timpul, am înțeles că este un dar pentru care pănă şi propria noastră conştiință ne va cere într-o zi socoteală despre modul în care l-am folosit. Nu avem dreptul să trecem pe lângă minunile tangibile ale vieții, ori pe lângă răul din şi de lângă noi, fără să depunem mărturie pentru folosul trecerii noastre prin această lume.
În conştiința fiecăruia din noi, lumea şi viața au o reprezentare aparte, unică şi inconfundabilă… codul enigmei, parola magică cu care vrem să forțăm mâna eternității, dorul de Înalt şi aspirația către perfecțiune. Doar în prinosul clipei adevărului absolut îmi pot deschide porțile sufletului spre a oferi lumii viața exactă. Robind unui gând tainic, am înțeles că se poate pierde fără de veste un imperiu – al Iubirii, de exemplu – înainte de a îi atinge cu adevărat marginile. Zborul în sine este efemer, înseamnă doar simplă înaintare între două puncte. Dar este neîndoielnic, că atunci când cele două puncte sunt aripile îngerului din tine, zborul devine o cucerire eternă a unui imperiu fără de sfârşit, pentru clipa când timpul se va întoarce înapoi.
S-ar putea crede, că în timp ce traversăm, fiecare în parte, deşertul singurătății personale, niste hoți ne subtilizează din tolba memoriei toate cuvintele frumoase şi adevărate, lăsându-ne confuzi alături de cămila tăcerii. Ceea ce trăim nu se poate exprima în cuvinte, plutim biruitori deasupra lor. Deasupra înțelesului. Metaforă. Cuvintele pot fi slugi credincioase ale sentimentelor, dar în proză nu pot arăta lumii esențialul, adevărata față a Inexprimabilului. Ca şi cum am trăi în interior într-o limbă universală care nu se poate traduce în exterior decât foarte aproximativ, cuvintele obişnuite ale vocabularuui purtând hainele sărăciei evidente. Mă străduiesc să fiu un bun traducător, să înobilez fiecare frază măcar cu o palmă de cer… mă străduiesc să evadez pe hârtie numai cu ceea ce îmi aparține în exclusivitate, să fiu eu cel adevărat, în hainele de duminică ale simțirii. Şi eu am impresia că un hoț intră tiptil , pe furiş, în sufletul meu şi îmi fură adevăratele cuvinte, pitulându-le cu diabolică perversitate pe fundul propriei mele călimări, făcându-mă să-mi adap stiloul cu cerneală sterilă şi să aştern pe hârtie surogat de cer albastru. Dar cum nu sunt adeptul teoriei că talentul se măsoară în funcție de cantitatea de cerneală măzgălită pe kilometrul pătrat de hârtie de scris, revin cu ghilotina recapitulării, şi nu iert. Am consumat atât de mult surogat de cafea, surogat de adevăr şi dreptate, surogar de democrație şi libertate, încât în fața nechezolului literar – care, din păcate, se practică cu nonşalanță, pe scară largă şi la toate nevelele şi în perioada postdecembristă – simt fizic că fac alergie.
Ar trebui să îl imităm pe Dumnezeu, care a zugrăvit Voronețul cu albastrul care i-a prisosit la zugrăvirea cerului. Cu cât ştim să privim mai adânc în tainele alcătuirii noastre, cu atât ne sunt mai limpezi privirile, mai pline de înțeles cuvintele, mai ferme urmele paşilor, mai înalte piscurile gândului, mai înflorite primăverile sufletului. A scrie poezie – a-ți copia sufletul cu indigoul, inima să transmită prin stația de amplificare a Frumosului, ( Frumosul ca suprema culme a Adevărului ), mesaje albastre din continentul nostru interior.
Încercați să vă închipuiți că ne cunoaştem de când lumea, şi că eu vă iubesc puțin mai mult decât mă iubiți voi pe mine, şi credeți-mă, nu am purtat niciodată cărăbuşi sub rever. Poezia, aşa cum o percep eu, trebuie să frizeze dumnezeirea, să despice omenescul în şapte şi să-i afle misterele capitale. Mă străduiesc să nu vă servesc fursecuri grafologice, să nu intru în pielea lui Iuda de dragul unor vorbe în vânt, nu sunt dispus să bat câmpii nici dacă mi s-ar oferi toți arginții lumii. Iar dacă voi simți vreodată dându-mi târcoale ticăloasa ispită, voi lăsa stiloul din mână şi mă voi apuca de bătut covoare. Nu scriu din ambiție, vanitate ori orgoliu, scriu pentru susținerea în seninul pur a punctului magic din care a fost detronat Eu şi instaurată împărăția veşnică a lui Noi. Căci zadarnică este credința şi statornicia în ideea de dragoste de semeni dacă aceia care constituie obiectul ei absolut nu o trăiesc în mod concret în absolut.
În ceea ce mă priveşte, pretind că la Marea Şcoală a Vieții am fost unul dintre elevii sârguincioşi, chiar dacă m-a prins uneori copiind sau cu temele nefăcute. Vin din planeta trecutului, ( prezentul nu intră în calcul, în fiecare clipă, prezentul devine trecut), escortat de o imensă suită de întrebări care încearcă să-mi călăuzească paşii către Golgota. Adeseori tăcerea dă câte un răspuns atât de înspăimântător încât înghețul îmi intră în suflet până în prăsele. Iar în răspunsurile care se răzvrătesc să iasă de sub lupa tăcerii, până şi Adevărul poate deveni nălucă iar Frumusețea o rană deschisă… Să cauți chintesența acestui frumos. Sub aparențele realității lucide sufletul ascunde o lume a visului perpetuu, o ființă unică a unui joc secret, o apă salmastră din care curcubeul îşi bea neființa.
Pentru a crea o operă literară cu adevărat valoroasă nu ajunge numai talentul. El reprezintă nativul esențial dar covârşitoare este partea de jertfă care trebuie oferită pe altarul său. Talentul este Făt Frumosul în scutece pe care Viața ni-l dăruieşte spre a-l creşte în catedrala sufletului, pe altarele inimii şi minții. Prin muncă şi jertfă de sine trebuie să îi dăruim straiele Frumosului, armele Adevărului, puterea Dreptății şi calul înaripat al Visării. Numele nostru este numele clipelor în care îl dăruim luminii lumii.
Înainte de a învăța să zbori, trebuie să înveți curajul de a te prăbuşi până în abisurile cele mai insondabile ale propriei tale ființe să vezi ce este şi cât este acolo. Abia acolo vei putea evalua corect cine eşti. Abia acolo vei simți cât de necuprinsă ori de neîncăpătoare este ființa pe care spiritul tău o locuieşte în atât de provizoria, aparenta simbioză. Acest Dincolo este apanajul exclusiv al îngerilor din noi.
A scrie nu înseamnă numai a înveşmânta cuvintele în haine de mătase, spre a putea călători cuviincioase prin lume. Nu trebuie permis visului să evadeze pe hârtie mai înante de a-l trece prin toate vămile arderii de sine, înainte de a verifica dacă posedă paşaport către eternitate. Poezie adevărată nu se poate scrie decât în cele două stări extreme al simțirii umane: râsul şi lacrima. Restul, este surogat. Cuvintele trebuie să fie fotografii credincioase ale sentimentelor: să hoinăreşti, să te pierzi şi să te regăseşti în largul ființei tale, dar să te apuci de scris abia atunci când bucuria sau durerea îți vor sfâşia toate zăgazurile şi sufletul nu se va mai simți rob în temnița cărnii. Abia atunci Adevărul îşi va lua crucea în spate şi va trece dincolo de frontierele vocabularului şi vei simți că din vârful peniței stiloului tău se prelinge lumină, iar semnătura ta va fi un fel de cruce pe un fel de filă de biblie universală.
Să luneci pe derdeluşul iluziilor cu săniuța clipelor de reverie pe luciul imaculat al zăpezilor tutelare ca printr-o fără de sfârşit grădină de crini, într-o infinită ardere albă, purificatoare a toate, doar pentru a învăța ființa jocului de-a cumințenia pământului. Să îmbraci cămaşa țesută din roua ierbii şi visului să te înalți din tăcere in cântec, din cearcăn în nelinişte, din idee în literă, în Cuvânt, în Poezie, legând pământul şi cerul, lutul şi aripile noastre, pe un nesfârşit pod de curcubee.
Scrisul şi avalanşa au în comun faptul că o dată pornite nu mai pot fi oprite. Scriitorul adevărat învață şi din propria scrisă meseria de Om. Dacă aş avea cea mai mică îndoială că scrisul meu este original, m-aş opri. Ar fi un nonsens să încerc să semăn iarbă pe o cărare bătătorită. Scrisul nu trebuie să fie un scop în sine, chiar dacă tu eşti primul chemat la judecata cuvintelor.
Pe de altă parte, pare firesc să te adresezi unui public țintă, să scrii „comercial”. Pe placul publicului cititor. Dar, chiar este etic şi moral? Opinez că nu. În măsura în care am ceva de spus, mă adresez tuturor, conştient că vor rezona cei asemeni mie. Important este dacă ştim că trebuie, şi suntem în stare să locuim în interiorul Cuvântului, şi oricine îl va citi, să ne recunoască. Din acest punct de vedere sunt liniştit. Am confirmarea că acei care m-au citit de câteva ori, ulterior îmi recunosc scrisul, nu ar mai fi nevoie de semnătura mea. M-am reîntors la universul Adamic. Ignorând gălăgia ridicolă a civilizației moderne, în care omul nu se mai înțelege pe sine tocmai pentru că a statuat în mod alienator că el l-a creat pe Dumnezeu. Distruge natura, închipuindu-şi că o modelează. Se crede cauză a lumii, fără să poarte în conştiință sâmburele libertății de a alege întotdeauna numai Iubirea.
Mic eseu despre luciditate şi optimism
de Ioan Peia
A fost o vreme, hăt, prin dimineţile vieţii mele pământeşti, când, inventariind zicerile unora – care păreau a fi autorităţi pe diferite domenii – le mestecam fără discernământ, fără niciun fel de grilă de control, de îndoială asupra veridicităţii rostirilor în cauză. Ce mi se servea, aia preluam. Înghiţeam totul ca pe nişte hapuri magice – inspiratoare, credeam eu – în
măsura a mă ridica la nivel de existenţă transfigurată, hărăzită unor spirite alese, superioare. Muzica aia misterioasă, incantaţia vorbelor festonate, îmi
injectau fiori metafizici în vene. Eram cineva, anume un ins legitimat în rezidenţele de lux ale minţii. Nu reuşeam să detectez, în noianul de vorbe căutate, nici cea mai mică urmă de fisură logică sau expresivă. Totul era perfect digest, senioral, ultra/inspirat. Dealtfel nici nu aveam cum să posed capacitatea de a discerne. Eram un învăţăcel naiv, şi atât. Mi se părea că tot ce zboară prin spaţiul literei, indiferent pe ce domeniu, se savurează fără nici cea mai mică strîmbătură din nas. Căci, socoteam eu, aveam de-a face, în mod indubitabil, cu monştri sacri ai cugetului, cu partea aleasă a lumii acesteia, cu elita cea deţinătoare de adevăruri supreme.
Când, în fapt – realizez acum, revăzând lecturile acelea – o mare, o covârşitoare parte din autorii în cauză băteau avântat câmpiile şi violentau bunul simţ al judecăţii oneste şi al rostiri cumsecade. Aici e, de fapt, fatalul pericol al formării spiritului critic: să încapi pe mâna impostorilor lustruiţi, a debitatorilor de vorbe în doi peri, vorbe investite cu pretenţii de adevăruri serioase, incontestabile.
În particular, acum, când nivelul de la care reconsider lucrurile e altul, citindu-i pe filozofii mai vechi sau mai noi, ori pe speculativii care se lansează în eseuri extrem de sofisticate despre Realitate, Lume, Viaţă, Moarte, Suflet, Societate, etc., ei bine, realizez, de fiecare dată, cu surprindere, ce falie imensă este, pe de-o parte, între înşiruirile lor de palavre meşterite, între manipulările de noţiuni pretenţioase, între sofistica lor semeaţă, şi faptele aşezate, oneste, veridice ale omului simplu, nealtoit pe tulpini străine de sinele lui cel mai intim – acestea, pe de altă parte.
De aceea e foarte important, finalmente, să ai un spaţiu liber de orice intruziuni. În care să te aduni liniştit, să te intuieşti, să te cerni în sita translucidă a gândului propriu şi să încerci să alegi partea cea mai credibilă din tine, sămânţa germinativă a unei noi prefaceri a sinelui. E ca o năpârlire, ca un ritual de reconvertire, în care pierzi până şi dimensiunile minimale ale propriei conştiinţe şi te cufunzi adânc în noul cocon, în care te reproiectezi ingenuu. Deodată, ceea ce ţine îndeobşte de chipul destins al sinelui, se transformă, reconfortant, într-un univers seducător, cu o infinitate de virtualităţi. Te simţi ca o particulă elementară, pierdută în statistica aleatorie a cosmosului. Am avut prima dată sentimentul nimicniciei absolute când, stârnit de lecturile lui Asimov, făcut-am un exerciţiu de transfocare lentă, dinspre Pământ către Univers, a unui posibil călător astral care aş fi putut fi. Pământul, din ce în ce mai mic, dispărând în imensitatea Căii Lactee, apoi
Galaxia asta topindu-se în puzderia de galaxii şi, tot aşa, până la dispariţia
totală a oricărei idei despre materialitatea planetei Pământ. În condiţiile astea, să mai avem tupeul monumental în a pomeni de fiinţa umană, pentru care comparaţia cu un fir de nisip e o hilară exagerare?
Până la urmă, distingem două repere, două dimensiuni ale modului în
care masa omenească evoluează: de-o parte, apăsaţi de această rigoare autoimpusă – condamnaţii la luciditate, puţini ca faună bizară; de cealaltă, masa informă a acceptorilor realităţii fruste, în orice condiţii de manifestare s-ar afla ea, pragmaticii beneficienţi, neafectaţi de jocul loteristic al destinului, căci îl ignoră din instinct.
Ce rost îşi au lucizii în economia dementă a agitaţiei omeneşti? Niciunul, absolut niciunul. Sunt doar un lest dureros al conştiinţei torturate…
Ce rost îşi au ceilalţi? Divers, multifactorial, recurent – agenţi ai indiferenţei naturale.
Poţi, în aceste condiţii, să faci un exerciţiu conştient de optimism?
Cîtă ignoranţă trufaşă ne însoţeşte în aproape tot cursul vieţii, constat, culegâd de ici, de colo, maxime debitate la amurg! Uneori aflâdu-mă faţă în faţă cu ultima întruchipare a comediei existenţiale – căderea în tenebre. Va să zică, doar cînd ţi se suflă în ureche aerul de gheaţă al morţii, abia atunci ţi se cam taie picioarele. Abia atunci lamentaţiile de sfârşit reevaluează evenimentele de dinapoia vieţii personale. Abia atunci realizezi, supefiat, că întreaga zbaterea furibundă, în scopul adjudecării hămesite de posesiuni, de supremaţie, de grandoare, a fost dezarmant de inutilă. Sălbaticia acaparantă a emulaţiei agresive, în perimetrul aglomerat al fiinţării – doamne, ce automatism subdemn al aşa-zisei conştiinţe umane! Căci, oh, oh, oh, ce duci, pe lumea-cea-fără-de-fiinţă, cu tine?!… Dacă aş menţiona numai refrenul ăsta, cu iz lăutăresc, şi ar fi arhi/suficient.
Totuşi, să nu ne facem iluzii: în ciuda acestei ultime brume de luciditate, nu există niciun risc… pozitiv în a îndrepta minţile exaltate ale hîrciogului „sapient” către dreaptă măsură şi decenţă, niciun regret sincer, nicio căinţă filozofică, eventual corijatoare. Renăscut într-o ipotetică lume nouă, cu tot bagajul de „înţelepciune” dobâdit în cea prezentă, individul şi-ar repeta istoria conduitei personale, fix pe aceleaşi coordonate. Chimia atomică a adeneului existenţial se reproduce cu o vigoare implacabilă.
Dar ce încărcată de ridicul şi gratuitate este odiseea zgomotoasă a acestei lumi, cu agitaţii ei reformatori de sisteme sociale, cu mai mărunţeii şi mai măriceii ei teoreticieni de câte cele, cu inspiratorii şi practicanţii ei diverşi de revelaţii divine, cu, în fine, împăraţii ei de carton şi împărăţiile lor de praf şi pulbere!
© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului
Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno
IDENTITATE
de Prof.Traian D. Lazăr
Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989, o adevărată și mirabilă invazie a unor „cercetători” dornici de informații și acte.
Faptul era, în majoritatea cazurilor, efectul legilor de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul democrat-popular. În mai puține cazuri, cercetătorii urmăreau obiectivul de a descoperi și publica mărturii despre păstrarea sau afirmarea identității personale/familiale sau comunitare. În acest context au apărut în multe zone ale țării monografii dedicate unor persoane, instituții, localități și evenimente.
Printre scrierile meritorii de această natură se numără studiul monografic alcătuit de prof Mircea Botiș și preot Radu Botiș, Ulmeni-Maramureș, Editura Enesis, Baia Mare, 2011.
Volumul prinde în cele 271 de pagini, însoțite de consistente imagini foto, identitatea orașului Ulmeni din Maramureș. Pe coperta a patra se află o utilă și interesantă prezentare a C.V-ului profesional-științific al autorilor.
Aflăm astfel că prof Mircea Botiș, absolvent al Facultății de istorie-filozofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și al masteratului „Elite politice” la Facultatea de Istorie și Patrimoniu „Nicolae Lupu” din Sibiu, este un profesionist de clasă atestat prin rezultatele elevilor săi la faza națională a olimpiadei de istorie, prin diploma pentru contribuție deosebită obținută la Concursul de eseuri „Gânduri, idei, sentimente despre Holocaust” și ca organizator la Concursul de Iudaism și Istoria Evreilor desfășurat la Sibiu în 2007.
Radu Botiș este un „sacerdot în cuvânt, în slujire și-n inimă”, un „condei” prezent în redacțiile și colaborator al revistelor din țară și străinătate: Starpress, Dor de Dor, Murmur, Agero-Stutgart, RomanianVIP – SUA, Nou Horizont-Spania, Observatorul-Toronto. Strâns legat de activitatea culturală din zona ce constituie tema monografiei, Radu Boțiș este editorul și fondatorul revistelor Glas comun, Slova creștină și al suplimentului Slova copiilor, precum și președintele fondator al Asociației cultural creștine umanitare Ars Vivat al cărui program de activitate și realizări este prezentat și în monografie.
Autorii tratează cu competență și dăruire – pentru că sunt locuitori ai zonei- identitatea fizico-geografică a localității aparținând spațiului mioritic evocat de Blaga. Spațiul geografic al orașului Ulmeni este prezentat în principalele lui caracteristici și componente: perimetrul, suprafața, relieful, punctele reprezentative, solul, clima, altitudinea, hidrografia, fenomenele atmosferice, resursele biogeografice (păduri, faună cinegetică și piscicolă), demografia, căreia i se consacră un capitol separat.
Identitatea demografică, spun autorii, poartă amprenta istoriei așezării și a spațiului fizico – geografic al zonei. Orașul Ulmeni este o așezare ale cărei rădăcini se află în vechea Dacie și în Dacia romană, când era cunoscută sub numele Bodava. Atestată documentar din 1405, când purta numele Silimeghiu (Sylelmed), metamorfozat în diferite variante, localitatea a luat numele Ulmeni din 1926.
În evul mediu, localitatea s-a aflat în proprietatea voievozilor Balc și Dragoș și a urmașilor acestora. Din punct de vedere politic, așezarea s-a aflat în zona de interferență dintre Principatul autonom al Transilvaniei și regatul Ungariei, trecând apoi sub dominația Imperiului Habsburgic, devenit din 1867 Imperiul Austro-Ungar, destrămat în 1918, prin lupta pentru independență a națiunilor componente. La 1 decembrie 1918, românii din Transilvania, inclusiv locuitorii comunei Ulmeni, au decis unirea la România. Dictatul de la Viena-1940, a impus României cedarea către Ungaria a părții de nord-est a Transilvaniei. Zona Ulmeniului a intrat temporar în stăpânirea Ungariei, dar din toamna anului 1944, a revenit la România. Interesați în prezentarea Ulmeniului, fără a-l izola de satele din jur, autorii adaugă referințe legate și de identitatea acestora.
Autorii prezintă evoluția demografică a localității Ulmeni sub aspect numeric, al structurii de vârstă, sex, etnic, social, onomastic, de stare civilă și militară. Prezentată cronologic, evoluția demografică atestă existența continuă a unei majorități etnice românești. În structura religioasă a populației se subliniază că majoritatea o constituie aderenții bisericii unite Romei.
În continuarea studierii identității demografice, autorii au considerat necesar să aloce un capitol separat funcțiilor geoeconomice actuale ale orașului. Folosind surse statistice, autorii extrag informații privind baza economică a localității, care a fost, până târziu în epoca modernă, agricultura. Un loc important se acordă analizei relațiilor de proprietate asupra pământului, insistându-se asupra momentelor 1853-1854, când s-a desființat servitutea personală, 1921, 1945, 1949, 1991. Concomitent se comentează aspecte legate de mijloacele de producție, tehnologiile folosite, productivitatea. Corespunzător evoluției cronologice, a mersului spre modernizare, se fac referiri la alte ramuri ale economiei, la dezvoltarea meșteșugurilor și industriei, ceea ce a adus ridicarea localității la statutul de oraș. În partea finală a capitolului, autorii ne înfățișează situația actuală a economiei orașului și proiectele de viitor în domeniul ecologic, protejarea mediului și creșterea calității vieții, turistic.
Identitatea culturală reprezintă cea de a treia direcție a studiului monografic dedicat Ulmeniului. Ne sunt prezentate informații privind datinile și obiceiurile ținând de activitatea economică a locuitorilor: unelte, procedee de muncă, pomicultură, creșterea animalelor, ocupații casnice. Aceeași linie de cercetare urmărește: alimentația, portul, credințele despre cer și astre, graiul, obiceiurile de înmormântare, obiceiurile legate de muncile agricole, de datele calendaristice, jocurile tradiționale.
Suntem de părere că locul capitolului consacrat învățământului era aici, pe axa identității culturale, alături de capitolul „Oameni de ieri și de azi”, care ne înfățișează personalitățile culturale ale zonei. Învățământul reprezintă unul dintre factorii importanți în păstrarea identității culturale a unei comunități. Aflați timp de secole sub dominație străină, austriacă și maghiară, românii din Transilvania, deci și cei din Ulmeni, au fost supuși unui proces intens și îndelungat de aculturație. Autorii au prezentat cu acuratețe evoluția învățământului de la cel religios/confesional către învățământul modern, laic. S-au evidențiat mai ales politicile de maghiarizare prin învățământ. Și așa cum era normal au ajuns la nominalizarea personalităților culturale din zonă, problemă căreia i-au consacrat un capitol special incluzând și oamenii politici. Evident nu putem aminti aici decât pe câțiva dintre oamenii de cultură originari din spațiul ulmenean: poetul, prozatorul și traducătorul Petre Dulfu (1856-1953), rapsodul popular Emil Gavriș (1915-1989), poetul, prozatorul și editorul Radu Ulmeanu (1946), poeta și prozatoarea Florica Bud (1957), etc.
Cartea domnilor prof.Mircea Botiș și pr. Radu Botiș tratează ansamblul elementelor ce definesc orașul Ulmeni, identificându-l din masa așezărilor din România.
ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ – breviar sufletesc.
de Constantin Marin
Se cuvin, cred, trei cuvinte, în ceea ce priveşte cartea pe care o avem în vedere: bucurie, recunoştinţă, îmbărbătare. Bucurie – pentru că o asemenea carte este echivalent cu un colet, primit pe adresa personală; recunoştinţă – pentru că este un semn de la Dumnezeu, care este Părintele iubit, adorat, care niciodată nu îşi uită copiii şi le trimite cadouri; îmbărbătare – deoarece ,,coletul” cuprinde sfaturi practice pentru viaţa cea de fiecare zi a unui creştin.
Autorii acestei frumoase isprăvi duhovniceşti sunt doamna Cezarina Adamescu, părintele Radu Botiş şi Constantin Vlaicu. ,,Nici o întâlnire între prieteni nu poate fi mai temeinică decât aceea dintre copertele unei cărţi. Ea conferă trăinicie simţămintelor şi bucuria dăruirii totale. Locaşul spiritual al cărţii este acoperământul ales astăzi pentru a ne împărtăşi gândurile, cuvintele, sentimentele. Este un acoperiş pentru rugă”, motivează doamna Cezarina Adamescu demersul care a stat la realizarea acestei cărţi.
,,Îndreptar de terapie divină – breviar sufletesc” constituie un sprijin de folos pentru fiecare dintre noi, care acceptăm întru totul că Mântuitorul Iisus Hristos a coborât din slava cerească, luând chip de rob, pentru ca omenirea să fie reabilitată şi absolvită de păcatul neascultării protopărinţilor noştri”, spune doamna profesoară Sorina-Mihaela Botiş, în debutul lucrării.
Urmează un interludiu, prin poezia părintelui Radu Botiş, Vorbeşte – Clipele se scurg: Vorbeşte, Doamne, clipele se scurg / Şi cerul parcă-i mai sărac de stele. / Par zilele adeseori mai grele, / C’nd totul se înveşmântă în amurg. // Vorbeşte, Doamne, vremea e puţină. / Cărarea se-ngustează tot mai mult – / Aş vrea cât mai e timp s-ascult / Cereasca simfoni în surdină. // Şi de-aş mai vrea să mă răsfăţ o vreme / Cu lumea pironită-n pământesc, / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc, / Lipsit de înguste, sumbre teoreme. // Nu înceta, Prea Bune, să-mi vorbeşti, / În astă lume atât de trecătoare, / Cuprinsă-n cea din urmă încercare / Pierzaniei, în lucruri nefireşti.
Şi tot Sfinţia Sa ne invită să ne reamintim cuvintele Mântuitorului: ,,Eu sunt scăparea ta, eu sunt pacea şi viaţa ta. Vino lângă Mine, pentru a găsi odihnă sufletului tău, lasă cele trecătoare şi nu te gândi decât la veşnicie”. Pentru aceasta ,,Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi păzeşte-l cu credinţă”. De asemenea, ,,Fii drept şi smerit înaintea lui Dumnezeu, fiul meu!”, ne îndeamnă părintele-coautor al acestui Îndreptar de terapie divină. O ,,armă” de foarte mare eficienţă, în lupta cu patimile izvorâte din lăcaşul inimii, cea pofticioasă şi grabnică în toate, este răbdarea. Însă, ne este amintit faptul că ,,Cel care caută să fugă de supunere, acela fuge de harul lui Dumnezeu; deprinde-te, deci, cu ascultarea şi cu înfrânarea poftelor, dacă voieşti să nu fi plecat trupului şi sângelui. Luptă-te împotriva ta însuţi şi nu îngădui ca mândria să-şi înfigă în sufletul tău ghearele. De ce te plângi, când ştii că eşti vinovat de muncile iadului şi ai primit iertarea doar prin bunătatea Domnului şi prin iubirea Lui fără de margini” (…) Între reflecţiile creştine, părintele Radu Botiş strecoară câte o poezie, precum cea pe care o cităm integral: Mă rog… ,,Mă rog. / Şoptiri de stele-mi spun / Că dincolo, o lume / Se înalţă vie cu alt nume / Încrezător, mă rog. // Mă rog. / Pe-un drum ceresc răsar / Noi bucurii fără hotar / Şi îngerii sfioşi păşesc / Prin raiul cel dumnezeiesc, / Încrezător, mă rog. // Mă rog. / Un imn ocrotitor / Scoboară-n glas înălţător, / Fiinţa-ntreagă luminând / Vroirea Celui Blând, / Încrezător, mă rog”. Şi o Confesiune: ,,Aş vrea, Doamne, să-Ţi cânt / Să Te încânt, / Eu, călător efemer pe pământ. / Uneori, îmi lipsesc sentimente / Curate, / Iubirea de frate, rostu’ de adevăr / Ori dreptate. / Doream să-Ţi spun / De multă vreme, însă acum / Lucru curat m-a cercetat / Cu al Tău sfat. / Voi lăcrima în rugăciune, / Gest de căinţă pentru puţinele bune. // Acestea sunt. / Trăind, să renasc prin Cuvânt”.
Ne lăsăm conduşi, în continuare, de părintele Radu Botiş, pentru a parcurge capitolul intitulat ,,Modelul sfinţilor”, care începe cu un îndemn ferm: ,,Lasă deşertăciunile lumeşti şi vino după Iisus” şi apoi, continuând cu atenţionarea ,,Fii smerit!” ,,Oare de ce ne pasă ce ne spune altul despre felul şi chipul în care se judecă lucrurile? Cel căruia îi vorbeşte Cuvântul (Cel) Veşnic, acela cunoaşte lumina. Toate vin de la acest Cuvânt atoatestăpânitor; El este începătorul tuturor, El vorbeşte înlăuntrul nostru, fără de El nu poate fi înţelepciune, nu poate fi judecată dreaptă”.
Unii dintre noi s-au întrebat, probabil, în vreun moment sau altul, dificil, din propriile vieţi: ,,Care este rostul necazurilor?” Răspunsul îl descoperim în acest Îndreptar de terapie divină: ,,Folositoare sunt necazurile şi încercările, pentru că adesea ele îmbunătăţesc inima omului, făcându-l să ştie că el este un străin şi un călător pe pământ, şi nu trebuie să-şi pună nădejdea în nici o creatură de pe acest pământ. Credinţa permanentă trebuie să rămână în Dumnezeu, căci lumea aceasta este plină doar de răutăţi şi de fărădelegi”. De mare ajutor sunt faptele făcute din iubire: ,,Trebuie să suferim unii pentru alţii, să ne mângâiem şi să ne ajutăm la nevoie, să ne învăţăm între noi, povăţuindu-ne unii pe alţii”.
Cei cărora le place singurătatea şi tăcerea sunt povăţuiţi: ,,Caută vremea potrivită, ca să te gândeşti la tine însuţi şi să-ţi îndreptezi mintea către binefacerile lui Dumnezeu”. Şi mai util este ceea ce trebuie să practicăm în fiecare zi: ,,Să îţi aduci aminte că trebuie să mori”, astfel încât ,,În tot ceea ce faci şi ce gândeşti trebuie să lucrezi în aşa fel încât să fii pregătit în permanenţă pentru întâlnirea cu Dreptul Judecător”.
Partea a doua a Îndreptarului… cuprinde o prezentare impresionantă a activităţii literare a doamnei Cezarina Adamescu. Cităm din reflecţiile spirituale ale domniei sale: ,,Gestul cel mai rotund: acela al împreunării palmelor în rugăciune”; ,,Drumul sfinţeniei nu admite… popasuri”; ,,Fără să-şi piardă din transcendenţă, Dumnezeu se apropie neînchipuit de mult de tine. Îl poţi descoperi mergând alături de tine pe stradă, în ochii unui copil, în durerile unui bolnav, în neputinţele unui vârstnic, în lacrima unei mame…”; ,,Mi-ai incendiat inima cu o lumânare sfinţită”; ,,Şi-atunci am înţeles: nici o cruce, în afară de a mea, nu mi se potrivea pe spinare”; ,,O virtute de admirat: discreţia desăvârşită”; ,,Spiritul necultivat devine lesne «pârloagă»”; ,,Nu m-am rugat. Azi am lipsit de la întâlnirea pe care mi-a dat-o Iisus”.
Paginile cu caracter memorialistic sunt emoţionante, prin autenticitatea lor transferată dinspre cea care le-a trăit spre cititor. Ele alternează cu paginile de reflecţii, gânduri şi meditaţii creştine, ce exprimă metamorfoza continuă, ascendentă, a doamnei Cezarina Adamescu.
Din mulţimea de poezii, ce poartă semnătura sa, prezentăm câteva: ,,Stea de dimineaţă – În drum spre veşnicie / Tu ne conduci, Marie. // Eşti stea de dimineaţă / Pe calea fără ceaţă. // Eşti aurora care / Vesteşte mândrul Soare. // În noaptea ce se-ngână / Tu ne conduci de mână. // A dimineţii astră. / Tu eşti Lumina noastră”; ,,Există răni – Există răni vindecătoare / Există răni peste pârjolul rănii / Din care te ridici întrebătoare / Şi-n mâini ţi se aprind pe rând mătănii. // Există răni făcute de lumină / Ce îţi colindă-n carne şi în sânge / Există răni ce te albesc de vină / Balsamuri peste ochiul care plânge. / Există răni pe care le poţi duce, / Există răni făcute de o cruce…”.
Constantin Vlaicu este un ziarist cu o intensă activitate publicistică în revistele on-line şi pe hârtie. Dar şi autor/coautor al volumelor Străjer la porţile pădurii; Mehadia – vatră de istorie milenară; Iosif Coriolan Buracu – o legendă vie; Oameni de seamă ai Banatului. Este, de asemenea, colaborator la reviste româneşti care apar în străinătate. Din grupajul intitulat ,,Florilegiul gândirii – bijuterii sufleteşti” cităm: ,,Negreşit, gesturile sunt o oglindă a sufletului! Mai mult – gestul sincer şi delicat reliefează o anume nobleţe sufletească, ce nu poate sălăşlui decât în fiinţe cu dragoste pentru aproape şi pentru Dumnezeu. Să aflăm cu toţii bucuria de a oferi daruri semenilor noştri şi satisfacţia oferită de fapta bună, ca o încununare, sau o împlinire a fiinţei umane, raportate la misiunea vieţii, dată de Dumnezeu!”; ,,Peste toate, suntem sclavii timpului şi întotdeauna am fost adeptul acestui principiu, că Dumnezeu, cu ajutorul timpului, stăpâneşte totul şi toate”.
Îndreptar de terapie divină se constituie ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu de către cei trei ,,truditori” literar-duhovniceşti, cu ajutorul cuvântului care revigorează.
Nicolae Steinhardt
Primejdia marturisirii – pag 56
” Degeaba le-am avea pe toate : inteligenta, cultura, istetimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele…, daca suntem rai, haini, mojici si vulgari, prosti si nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa simbetei si inteligenta si eruditia si supradoctoratele si toate congresele internationale la care luam parte si toate bursele pentru studii pe care le cistigam prin concursuri severe.
Nimic nu poate inlocui si suplini nitica bunatate sufleteasca, nitica bunavointa, toleranta, intelegere. Nitica sustinuta buna-cuviinta.
Bunatatea sufletesca nu-i o virtute subtila si rafinata, e un atribut de baza al fiintei omenesti si totodata un atribut al culturii. Bunatatea este alt nume al definitiei date de Aristotel omului: fiinta sociala. Fara bunatate nu putem convietui decit in conditii de groaza si justificind amarnica afirmatie a lui Sartre: ceilalti, iata iadul !
Exista un altruism elementar exprimat prin bunatate care este o axioma a vietii obstesti. Berediaev spunea : piinea pentru mine este o problema materiala (subinteles egoista ,vulgara), dar painea aproapelui meu, continua Berediaev, este pentru mine o datorie spirituala .Reiese de aici in mod vadit ca nimic nu poate suplinii intru totul bunatatea .
Stim ca de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pamantului si de-am fi capabili sa clasificam conform cu clasificarea zecimala toate volumele tiparite in toate limbile pamintului, de la Gutenberg si pina astazi si de am fi toba de carte si de eruditie, si de am cunoaste intrebuintarea tuturor termenilor specifici tuturor stiintelor si tehnicilor ,tot nu ne putem numi oameni culti daca suntem niste pizmareti, niste badarani si niste rai la suflet.
Ca ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunostiinte, ci o subtirime a caracterului si capacitatea de a nu considera bunatatea drept o simpla virtute desueta si sentimentala.
Sa nu savirsim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli facatori de carti si drept oameni de cultura pe simpli memorizatori de informatii. “
© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului
Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno
Sărbătoarea de Sânziene în România – 24 iunie
Creștinii ortodocși din România sărbătoresc în fiecare an pe 24 iunie Sânzienele. În credința populară se spune că noaptea care precede ziua de Sânziene este una magică în care toate minunile sunt posibile.Tot în această noapte atât forțele binelui cât și cele ale răului ating apogeul. Creștinii din Moldova se roagă în această zi la moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, sperând că astfel vor scăpa de necazuri, suferințe dar și de boli.
Numele de Sânziene provine de la zeița romană Santa Diana, patroana vânătorilor și a pădurilor. Sânzienele sunt cunoscute și sub alte nume: Frumoasele, Ielele, Zânele sau Drăgaicele (aceasta denumire este folosită în sudul țării). Semnificația acestei sărbători este una a iubirii și a fertilității. În mitologia română sunt cunoscute și sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Nagode, Vântoase, Zâne, Domnițe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului și încă multe altele, în funcție de regiune.
După legende se spune că sânzienele sunt niște ființe foarte frumoase care trăiesc pe câmpii sau în păduri. Acestea se prind în horă și conferă florilor sau buruienilor întrebuințări de leac, care să ajute oamenii să amelioreze sau să vindece toate bolile. În această noapte, Zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ, cântă și împart rod holdelor, femeilor casătorite și contribuie la înmulțirea animalelor și a pasărilor. Iar dacă toate acestea nu sunt suficiente, Sânzienele tămăduiesc bolnavii și apără semănăturile de grindină. Există superstiția conform careia persoanele care nu le sarbătoresc corespunzător în această zi vor ajunge să supere Sînzienele. Acestea se răzbună pe femeile care nu sărbătoresc această celebrare, pocindu-le gura. Totuși, nici barbatii nu scapă mai ușor. Cei care au jurat strâmb sau au făcut unele fapte rele vor suferi pedepse îngrozitoare.
În unele regiuni din țară încă se ține tradiția de Sânziene, când fetele mari culeg flori de sânziene de pe câmp și le împletesc în cununi, din spice de grâu și din alte șapte plante diferite, cum ar fi pelin, verbină, busuioc, sunătoare, ferigă, soc, cicoare, salcie. Apoi, fetele le aruncă peste case coronițele din flori de sânziene. Iar dacă acestea se lovesc sau ajung să se agațe de horn, înseamnă că urmează o cununie în cel mai scurt timp. În zorii zilei de 24 iunie băieții se adună în cete și străbat satele în lung și în lat cu flori de sânziene la pălării. Tot astăzi se alege Drăgaica. Aceasta este aleasă dintr-un grup de șapte fete. Aleasa trebuie sa fie cea mai cuminte, cea mai frumoasă, dar și cu cea mai bună inimă dintre toate. După ce fata este aleasă, aceasta este împodobită cu spice de grâu în timp ce restul tinerelor se îmbracă în alb. Mai apoi, alaiul pornește prin sat. La răscruci de drumuri fetele fac o horă și încep să cânte voioase.
În mai multe zone din ţară, în Ajunul Sânzienelor, se aprind noaptea focuri pe dealuri, iar în unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse şi înconjoară casa, ogoarele şi grajdurile pentru sănătate, prosperitate şi belşug. Tot în noaptea de dinaintea sărbătorii, fetele obișnuiau să pună sub pernă flori de sânziene, în speranța că astfel își vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, ele își înfășurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile cîmpului. Atât fetele, cât și femeile își puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenția asupra frumuseții lor.
Una dintre cele mai cunoscute datini ale locului se referă la roua din noaptea de Sânziene. Despre aceasta se crede că ar avea proprietăți miraculoase. În multe regiuni ale globului credincioșii cred că dacă te stropești cu aceasta pe trup, acesta va deveni frumos și suplu. Iar dacă te speli cu rouă pe față vei deveni chipeș și mândru. Dacă te aventurezi și te decizi să culegi în dimineața sărbătorii roua de pe frunzele de sânziene aceasta va vindeca artroza și durerile osoase.
Scăldatul în rouă din dimineața zilei de 24 iunie este un obicei care necesită îndeplinirea unor condiții aparte: în zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc și mai ales nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă se spunea că va fi sănătos și drăgăstos peste an. De asemenea, alte fete obișnuiau ca în timpul zilei, considerată ca fiind o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul, de unde se concluzionează că aproape toată ziua de 24 iunie era dedicată iubirii.
Unele persoane mai numesc sărbătoarea de Sânziene și Amuțitul Cucului. Dacă acesta încetează din cântat înainte de Sânziene, vara va fi una secetoasă. Pentru ca oamenii să fie sănătoși și a avea spor la munca câmpului, aceștia se încingeau peste șale cu tulpini de cicoare. În noaptea de sânziene răsare și floarea albă de ferigă ce este considerată purtătoare de noroc.
Pentru a alunga spiritele rele oamenii aprindeau focuri peste care se aruncau substanțe foarte puternic mirositoare. Mai mult se buciuma și se striga în jurul focurilor pentru a ține la distanță spiritele malefice. Din spice de grâu, sânziene și alte plante, fetele își făceau cununi și jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era o invocație pentru belșug, dar și pentru protecția gospodăriei și a ogoarelor. În tradiția populară se credea că odată cu Drăgaicele, juca și soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei.
În unele sate din partea de sud-vest a Bucovinei (Moldova) se ținea și obiceiul boului înstruțat. În cadrul ceremoniei, masca taurină murea și renăștea simbolic la acest început de timp calendaristic.Tot de Sânziene aveau loc și bine cunoscutele bâlciuri și iarmaroace. Acestea reprezentau un prilej ideal pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Cele mai cunoscute târguri aveau loc la Focșani, Buzău, Câmpulung Muscel, Pitesti, Cărbunești – Argeș, Broșteni – Mehedinți, Giurgeni – Ialomița.
Sub numele sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie. Al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii și apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu același nume. Al treilea element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, Drăgaica.
Noaptea de Sânziene este magică, atunci se deschid porțile cerului și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Pentru aceasta, se fac practici de pomenire a morților numite Moșii de Sânziene, când se deretică mormintele, se plantează flori, se aprind lumânări și se dă de pomană la cimitir. Pentru a alunga spiritele rele, oamenii aprind focuri, peste care aruncă substanțe puternic mirositoare, apoi se buciumă și se strigă în jurul lor.
Sărbătoarea Sânzienelor marchează începutul verii în calendarul popular, având loc la trei zile după solstițiul de vară, de aceea poartă și numele Cap de vară. Este celebrată încă din vechime, dar figurează și în calendarul creștin ortodox. Această sărbătoare este una a Soarelui, a dragostei dar și a poftei de viață. Sânzienele își au originea într-un străvechi cult solar, dar în prezent sunt asociate sărbătorii creștine a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și a Aducerii Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.
În această zi, din 2013, la inițiativa comunității ”La Blouse Roumaine”, dedicată promovării iei românești, se sărbătorește și Ziua Universală a Iei, marcată de comunitățile românești di toată lumea. Femeile în special poartă în această zi o ie. În acest an comunitatea românească de la Roma sărbătorește Ziua Iei într-o locație din via Marino Mazzacurati 61 – 63 duminică 25 iunie 2017 la ora 10:30.
© Lidia Popa
imagini web
https://www.facebook.com/lidia.popa1/
© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului
