Menuetul poeziilor

RIVISTA LETTERARIA  LIDO DELL’ANIMA di Lidia Popa

Anno 2017-2019

©

Informazioni & Contatti

LECŢIA DE ABIS
de Daniel Corbu
din Lecția de abis

Prea tîrziu ai venit fericire
prea tîrziu ai cîntat întomnata mea carne!
Aici unde se-amestecă minciuna cu plînsul amar
şi în orice om un Petru se leapădă PREA TÎRZIU AI VENIT FERICIRE
PREA TÎRZIU AI CÎNTAT ÎNTOMNATA
MEA CARNE!
Am putea asculta împreună mezza-voce a lamentaţiei
am putea decripta istorii sigilate
sau vedea cum se vinde digital schimonosita legendă a
legendei
şi se recondiţionează bandajele istoriei.

Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe.
Pot privi mîna care scrie şi mîna care
cerşeşte lumina
şi aripile de ceară topindu-se-ncet
şi mîna aruncătoare de pietre de ţinut moartea
la doi paşi mai încolo.

Cui să-i pese că am în aşternut o icoană?
După draperii
acelaşi teatru cu păcate egale aceeaşi lună
subţiată de plopi.
Iar de va apărea Celălalt
se va-mpiedica de ferestre.

Luna de argint – o împroșcare
„Diable Bleu” pe părul roșu

Cineva oferă diete fără grăsimi.
Altcineva gogoși cu cremă.
Alții îmi oferă un sejur la sală.
Mulți meditații în pădure.
Alții să citesc romanele lor fantastice
despre cea mai veche profesie din lume.

Să călătoresc dincolo de Mediterană, în Africa
în savană să călăresc zebrele,
sau să admir Piramidele egiptene.
Să călătoresc în India la Taj Mahal
sau să ascult ceasul de pe Tamisa
și să ating cerul de pe Turnul Eiffel din Paris.

Dar știi ce simt în legătură cu asta?
Am nevoie doar de un caiet și o reflecție bună
să scriu încă un verset captivant,
pentru a da vieții o cale și un sens.
De toate celelalte mă las cu respect.

Și dacă mă pierd, mă vei găsi din nou
pentru că viața este insuportabilă
pentru nedeterminatul pe care îl ascunde.
Plictiselile speranței,
supărările evidentului demolează mintea,
opresc bătăile inimii epuizate de mister.

Nu mă judeca cu o sentință crudă.
Nu mă urî pentru ceea ce nu sunt.
Nici eu nu îmi cunosc potențialul,
îl redescopăr inventându-mă în fiecare zi.

Dacă nu-mi cunoști nici hainele alese,
nici cum am creat gândul,
și mă vezi plimbându-mă pe ploaie,
vagabondând prin oraș
ca un foc cu păr vopsit
de roșul pasiunii,
în jurul secretelor care sunt
spânzurate ca niște perle…

și apoi fug ca o epavă ruginită
într-un cântec
la marginea luminii,
unde stelele ard sinele vechi,
uit ființa și o sting
cu un vis ascunzător
sub o sete,
în abisul fantomă din a doua noapte.

Pe faleza unde somnul meu
a fost înfrânt este un debarcader.
Acolo unde cântăresc bogații și slujitorii
o sută de grame de pulberi,
să-și vândă libertatea
pentru o idee din ape,
care roagă sărutarea
de la poarta unde se află regele gol.

Fluierul trenului în gară
îmi spune să merg spre
un orizont mai albastru,
un tărâm necunoscut,
unde crezul este puternic,
nu mă lasă să tac
și să înghit pilula amară în fiecare seară
descărcarea siderală a răpitorului mit.
© Lidia Popa

Corbii, doar corbii…
de Radu Botiș

Strâmtă-i cărarea,porțile-s ‘nalte
Fulger străbate,corbi se adun’
Focul de-o vreme jarul împarte,
Arde năpraznic, arde nebun.

Mai este o treaptă, calea e grea
Furtuni împreună, vijelii se întețesc,
De nicăieri viscolește, pe cer câte o stea
Își pierde și urma în chip nefiresc.

Corbii, doar corbii, străbat hămesiți
Pe întinderi să-și caute pradă,
Ultimi fugarii sfârșind istoviți
N-apucă, o clipă să șadă.

Se cerne și ultimul timp de îndurare
Colbul umblării se pierde în zare.

UMBLET
lui Pierre Minet
de Max Blecher

Păşind mereu înainte umbrele paşilor mei mor
Ca traiectoria unei comete de-ntuneric
Şi asfaltul în urma mea mă suprimă
Cu tot ce-am fost şi tot ce-am gândit
Ca un prestidigitator
Menit să-mi escamoteze viaţa.
E o înşirare corectă de case
Pe drumul ăsta care totuşi
Trebuie să însemne ceva
E un cer fără culoare fără miros fără carne
Peste paşii mei fără importanţă
Cu ochii închişi umblu într-o cutie neagră
Cu ochii deschişi umblu într-o cutie albă
Şi oricât m-aş căzni să înţeleg ceva
Ciocane grele-n cap îmi sparg orice gând

alo, omenirea?
de Mihai Savin

nu mai știu acum să mă reîntorc în astă lume
ori în gândurile mele zumzet de fel ca-n stupine.
prin noaptea asta nesupravegheată de stele
teamă mi-e că aș călca macii de lângă șosele.

teamă mi-e de asta, și-mi mai este teamă,
cum karma stocată întunericului mă cheamă;
că n-am cum să aprind acum nicio țigară –
mi-aș arde gândul, m-aș schimba-ntr-o fiară.
n-aș vedea simțul cum urlă dincolo în lume altă,
cum noaptea întrebuințează gesturi de fată,
chiar dacă în văz foșnesc variații de fantomă
și arhitecturi de filozofii vechi, toate-n comă.
alo, omenirea mea? te aștept acum chiar aici…
pe sentimentul meu întins sub ochii-mi slujnici;
vino, căci e loc și vreme să împodobim clipe,
fantezii să hăituim cu acorduri estice și infinite!

Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins
de Claudiu Komartin

De ce mi-e, Doamne, mai ușor să plâng decât să râd?
Purtarea mea n-a fost nici prea curată, nici chiar rea,
Temeiurile ei doar Tu le știi – sau poate nu? Dar când,
Din toate dățile în care Ți-am vorbit, neștiutor și dezolat, așa,

Tu mi-ai răspuns? Ori aștept eu ce-i peste poate, ori
Pentru o-ncuviințare din partea Ta, urechile-mi de carne
Nu sunt de ajuns. Și-așa se face că,-ncercând în zori
Să Te aud cu inima mea slabă, pricep că Tu amarnic ne

Încerci, încurajându-ne și îndoiala, și cântul volatil
Precum acele triluri care mă țin treaz și-ncerc să le invit
În preajma gândurilor mele ca într-un dărăpănat azil
Condus în felul său umil și sincer de-un cărunt presbit.

Hai, râzi că-Ți scriu astfel, cum o vor fi făcut-o sigur mulți:
Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins de-o droaie de poeți
Peste o pajiște de necuprins, în care nu preștiutori și culți
Ne vrei, ci să rămâi ascuns și fără știrea noastră să ne ierți.

Îți înfig o sabie-n stern
de Laura Pop

Nu ți-am fost nicicând răgazul…
Nici iubită nu ți-am fost…
Doar o umbră iluzorie,
o silfidă fără rost.
Ei, și ce?
Vor trece râuri, cum au mai trecut alene.
Tu vei fi același Zeus, apărat de-agilul Cronos
fără ace-n orologiu.
Vei fi unica durere, risipind tristeți la geam.

Torn idei cu gura plină de iluzii și pucioasă.
Sunt asemeni Etnei vii,
o fantasmă ce dă-n coaste.
Da, lovesc cu frenezie, scuip revolte și păreri!
Și mă pierd în oaza acră, lepădând tăceri și meri…

Da, mă cert cu tine, vară!
Îți înfig o sabie-n stern!
Cred că-i vremea să te cearnă cineva prin ochiul ferm!

Eu îți plâng păsări albastre…
Tu-mi jelești minuni de ieri.
Timpul nostru se topește…
tu aduni, din false veri,
fluturi morți, cusuți cu ață
de un anotimp stingher.

Știu că luna va aprinde o țigară într-un cort,
unde toate cele stinse vor renaște cu imbold
peste toate celelalte…
care te-au iubit cândva…
Ape dulci, ape amare…
Ce cascade-ți vor părea!

https://www.icr.ro/roma/propatria-festival-2019/it

Riga Crypto și Lapona Enigel
de Ion Barbu

Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!

– Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

– Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând…
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă…

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

– Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă…

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.

Vei fi cioplitor!
de Isabela Robu

Dacă aveți nevoie de ceva pentru cioplit
Vă stau la dispoziție,
Mi se întâmplă să fiu întrebată dacă nu ascund
Lângă portfard o bormașină
Sau un topor, un cuțit cât de mic
Așa de obișnuia, când aveai nevoie de ceva, răsturnai poșeta femeii
Se știe, adunăm în ea până și ursitoarele, din precauție! spunem noi
Convinse că astfel deținem controlul destinului
Visând un festin al potirului
Am găsit trunchiul copacului din care mi se va prelucra mobila de bucătărie
Lângă ultima scrisoare pe care nu am mai trimis-o
Pentru că s-a demodat
Cred că am uitat-o lângă cafea în tinerețe
Cine mai are timp de verificat, deși ultima dată a funcționat poșta română,
Surprinzător! Cioplesc un cer în flăcări ireal
Topit printre copaci fierbând arămiu
Pe fundalul aceluiași cover
Spunându-mi că așa mi-a fost sortit

Toamna
de Elena Lucia Spataru Tudose

Ei bine iat-o
a venit
cu tot bagajul ei inutil
nedorit
a venit ea
să schimbe culorile lumii
-de ce nu si-o fi pus în minte
să-i schimbe năravul-
s-aducă un nou trend
în vestimentație
scoțând eșarfele de la naftalină
și umbrelele de prin unghere ascunse…

a venit iar
cu vuietul vânturilor ei
de matroană
să-mi despoaie pomii
să-mi alunge păsările
să-mi comprime zilele
sub apăsarea dureroasă
a nopților albe
și bineinteles
la pachet cu melancoliile ei
deșănțate…

azi am găsit
o tristețe pe prag
mi-a sărit în ochi
dilatându-mi pupilele

• voi aștepta aici
  primăvara-
  mi-a spus…

Hai
de Lăcrămioara Maricica Niță

Hai
spune-mi o poveste
cuvintele tale
să-mi rămână
agățate de suflet!

Susură amorului
călător prin vene
până la inima mea
fă-o să tresară
în ritmul inimii tale!

Învelește-mă în
coperta gândurilor tale
acoperământ să-mi fii
în frigul înserării!

Sărutul tău fierbinte
să usuce
ipotetice lacrime
ce uda-vor cândva
obrazul meu obosit!

Atinge-mă ca pe un vis
în goana nebună
pe cărările vieții
și nu mă lasa să plec
nicicum, niciunde
oricum!

bună dimineața america
Mioara Băluță

sunt bine sunt aici
de cincizeci de ani tot aud vorbindu-se de tine
viaţa se târăşte ca un şarpe uleios invadează sticla căzută a fabricilor
trece prin oameni bună dimineața america
în casa mea ceasurile sunt oprite m-am trezit târziu și nu vreau să
uit să-mi binecuvântez părinții pâinea și vinul mâinile
lor mai tinere decât ei dinții îmbătrâniți înainte de vreme
bună dimineața lume care cucerești
spații goale nimic nu îți scapă nici eu
am pământul pregătit pentru însămânțare sunt încă aici
și zgârii lemnul cuvintelor ca pe niște mătănii strânse în
pumn înainte de întânlirea cu monstrul
sunt bine casa mea e mică uşa întotdeauna deschisă au rămas puțini
din cei care ar trebui să fie ne îmbrăţişăm fără să ne atingem rezistăm

...Dumnezeu trage perdeaua cerului și mă visează…
de Ioan Pop

Am văzut moartea în pana zborului ieșit din rana cerbului îngenuncheat…
lupii dau încă târcoale și se-aud plumbii în valea cu ecouri ancestrale…
Dumnezeu închide cartea ultimei zile cu stolul parfumat de flagiolete arămii
și-mi taie calea cu un strigăt de femelă capricorn.. cineva o va ucide,
negreșit, dar îi e sete și aleargă spre izvoare… șuieră altă văpaie și alt roi de
gânduri negre spulberă liniștea serii… nimeni n-ar putea să-mi șteargă
sângele de cerb și zborul de petrol din amintirea primei înserări cu arme și
explozii cardiace… încă fierb și ard, în sfere, arătări îngrozitoare și bucăți de
carne crudă pentru zei, deși e pace, oarecum, în iarba udă… prima zi de
vânătoare, primul cerb și prima dată când ucid pentru mâncare… iată-mă
întors în era armelor necruțătoare, în istoria nescrisă a popoarelor barbare
din Apus, fiii durerii!… piei de lup, venin de șarpe zburător și sfera neagră a
văzduhului cu păsări supersonice în ochii lui Iisus de pe capelă… un Iisus de
bronz, un altul de argint, de lemn, de piatră, lumânări și arme grele cu văpăi
otrăvitoare… nicio cumpănă nu pune greutatea demnității pe spinarea
gârbovită a ființei muritoare, și nu-s văi să-i mai încapă pe călăi… cât
durează vânătoarea, n-o să beau, nici vin, nici apă, ci venin, petrol, sudoare
și rugină de mortieră… Dumnezeu trage perdeaua cerului și mă visează
vânător, în altă eră, alt decor, altă manieră și alt loc în focul celor ce ucid
pentru mâncare…

Nu am vrut să îmi fac poezia brățări
de Radu Cătălin Melinte

Nu am vrut să îmi fac poezia brățări,
nici palat princiar sărăcia n-am vrut,
să-mi zidească din umbre de vis,
și nici blidul ciobit să îmi lase-n mustăți

seu de bucate cum n-am mai gustat;
de drumul mie greu, nu e că-i pustiu,
ci că plâng că mai sunt, că mai sunt încă viu…
și preaplinul pustiu nu îl pot încălța cu final și popas.

Și atunci cea rămas, dacă-n umbre zidesc
un imperiu de fum ce așteaptă un vânt, risipire și-uitării?
Vreo speranță că noi vom uita să hulim,
mâini ce scriu de sub frunte izvorul miruit chiar de zei?

O Ioane atâția mișei sunt în mine locuind
acest stârv ce mă doare din nervi, din țâțâni
și din viermii ce rod o zidire-n nisip,
și nu știu de o vreme cum fac

de mă uit aplecat peste ape-n fântâni,
și ce văd nu mi-i drag, nu-l cunosc
și-i de mine străin ca o apă de deșert beduin… O Ioane,
sunt un laș ca un zeu ce își face copii să le râdă-n destin

inflorându-le-n piept răni mari de pelin, aruncați în bezne de iad,
blestemând pe acei care cad la urcat de Sisif nuci în pod cu țăpoiul…
Și de-aceia te strig cum strigat-ai și tu ca un leu în pustiu sfinte scripturi
cu odăjdii și prapuri de înscrisuri cărunte de prin evii apuși…

Mă auzi tu Ioan? de pe buze șoptind ca un râu de tăceri
ce minciuni să te fac să mai crezi în femeia din malul de lut,
de acolo de unde primul om a-nceput…vin aici la un ultim olog
care merge pe ape cântând, vin să-nvăț cum sa râd și să plâng,

să fiu rău și nebun când cuminte și blând ne rosteai din păduri
și din vreascuri făceai pansament la sărmani
și la febra prostiei din stejari făceai ceai… de m-alungi ca pe-un duh,
ori un câine turbat pripășit din nimic, n-am să știu să fiu glas,

nici durere nici plâns dar nu da după mine cu ani,
fericiri ce tâmpesc și orgolii ce cresc în drum bolovani…
Vin la tine Ioan să învăț cum să fac, din femeie să nasc
unul bun nu cum sunt ca acum fără gândul nebun

de iubire de semeni când pe toți îi aduni…
mă primesti dar Ioane sub stejarul bătrân
care-ți creste din piept și din mâini?

 

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 9

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 iunie 2019

Menuetul poeziilor

îmi spui
de Gabriel Gherbaluță

că soluţia finală e
lapidarea remuşcărilor
atunci,
dau vină timpanului
prea uzat să-ţi audă scâncetul
însoţitor de vise
sau tremurul semnelor
ochiului miop din adolescenţă port pică
de a nu fi desluşit schimbarea în mai întuneric
deşi tu îi erai galbenul luminii
cert gândul lenevit la trândăvie
de a nu căuta în semne
departele tot mai cuprinzător
dintre soare si răsărită
ţie îţi cer socoteală
pentru că mi-ai legănat amorţirea minţii
nefăcând curăţenie decât la plecare
prin stratul gros al tuturor suficienţelor mele

aşa că acum aş putea să-mi cert gura
că nu a strigat
rămâi?

DOAMNE LECUIEȘTE-I MINTEA TRISTĂ
de Mircea Trifu

Am strâns frunzele uscate, iar din toamna vieții mele
Să-ți fac Iarnă, brad din ele și-un palat pe munte scris
Dacă faci ce mi-ai promis și-mi va ninge doar cu stele,
Am s-aștern cărări din perle, pașilor ce-mi trec prin vis.

Și poate sub bradul tău să îmi pui de-ți trec prin minte,
Nu știu ce, dar să-mi alinte dorul ce dă să mă-ncalțe
Să ajungă să se-agațe, de-un blestem sau rugăminte,
De vreo cruce de părinte, sau doar vrea ținut în brațe.

Și-am să te iubesc ca Vara, ce se-așterne pe hârtie
Fulgii albi n-or să mai fie flori de gheață pe fereastră,
Norii de cerneal-albastră, nu-i o mamă, să nu-i știe
Că-s născuți de poezie, scursă de pe fruntea noastră.

De când am scăpat din leagăn, ca o mare de-nsetați,
Am muncit pe la argați, mari, cu-opinci înconvoiate,
Să strâng plete-argintate, cum au pruncii ne-nțărcați
Ce iubesc chiar de-s bărbați, tânga sânilor de lapte.

Doamne, ‘ncerc să ți-o descriu, alta-n lume nu există,
Dacă-i vindeci mintea tristă, n-o s-aștept o altă viață,
De cobori să-mi fii de față și-mi dă mama-a ei batistă
Iarnă-n ie și în fustă mi-o pictez cu-n cub de gheață.

excesiv de muritor e sângele
de Mariana Cornea

când luna în care se cufundă
nu mai visează
nu mai vindecă răni
prin care lumi trecuseră
electric-delir
și prin inima mea
păsări necunoscute
demoni sau îngeri
din sticlă sau metal
smulgând fiecare imagine
fiecare cameră
fiecare vis sălbăticit acolo
între malurile firescului și frica de întuneric
animal înregistrat cu fiecare stingere
excesiv de muritor e sângele
dintotdeauna îndrăgostit
de obrajii și pleoapele mele
când îngustă și albă
aflu despre ,,sunt aici”
în care stătusem

printre copacii dezlănțuiți împotriva mea
cel mai apropiat ochi
vid absolut
această liniște
aproape tangibilă
nemișcare

atunci
de Mirela Leahu Varga

moartea se cățără
pe o frânghie până la cer
cu fiecare prăbușire a apei

atunci trăirile încep
să se zbată între tâmple
iar acustica simțurilor te īmpinge dincolo
de patimile firescului
ca mai apoi să cadă tăcerea
apele se adună mereu în ea

sub soarele încins zbaterea albastrului răpus
așteaptă pecetea veșniciei

Mortua Est ‘
( Mi-e dor de tine )
de Doina Agăleanu Sandu

Pierdut în somnul adânc, ce iute îl doboară
acum ca altā dată, parcă pierdut în ceaţă
el, o visează pentru a miia oară,
căutând mereu să o vadă la faţă.
Este ea, ca o iluzie în visele lui
ce sub o mantie stă ascunsă
numai conturând umbra chipului
plecând apoi în noapte, nefiindu-i supusă.
Ar fi vrut ca noaptea să nu mai sfârşească
nici visul ce la înconjurat,
iar chipul ei de înger să plătească
în somnul lui lung şi greu încercat.
Rămâie în al uşii prag,
să-l vegheze cât mai mult în noapte
mângâindu-i sufletul cu drag
trezindu-l uşor, vorbindu-i în şaopte.
Este frumoasă şi plină de magie
ce fugii pe raze de lună
lăsându-l singur în trista odaie
departe de a ei viziune, departe de a ei umbră.
S-a întors în templul ei măreț
de marmură albă, într-un loc pustiu
unde, lumina vieţii are un preț
ce stă închis în eternitate, ascuzând un surâs încă viu.

Zbatere de pleoape
de Florentina Niță

Trăiesc cu clipa care stă să nască
Şi mor în lacrima din geană strecurată,
Cât nu a încetat să-mi recunoască
Cugetul viu amprenta repetată.

O fulgerare în bezna unui veac,
Fără contur şi stavilă uitării,
Din smalţ de stea cochilie îmi fac
Să mă adăpostească în adâncul mării.

În veci…Iubire

de Marian Visescu

Acoperă-mă de tot cu părul tău de râu

Ce curge peste mine valuri fără frâu

Pune-mi pernă brâul nopții înstelat

Sărută-mă cu fruntea să știu că m-ai visat

Posedă-mă încet, să mor fără să simt

Iubirea ce mă strânge în Phanteonul cald și strâmt

Scaldă-mă-n fluide și zâmbete culori

Cum primăvara udă grădinile cu flori

Leagă-mă de tine cu gândul necurat

Să ne topim în noi sub Pomul Luminat

Și nu uita de Cronos, o rugă tu să-i pleci

Iar tu, iubire, soarbe-mă în tine și-acum

și mâine și pururea în veci!

Poemul şamanului
de Florina Ungureanu
da Black Box

am tabieturi de femeie fericită
îmi beau cafeaua cu lapte
și inspir profund aerul tău de îndrăgostit
mă trezesc doar cu gândul să te iubesc
să te ademenesc cu vrăji de șaman la țigară
întâmplător cânt frumos
și nu reziști
mă săruți întotdeauna
înainte să termin de fredonat
mâinile tale
of
mâinile tale de prestidigitator
reușesc să scoată iubirea
din piatra ce fusese inima mea

Om cu chip de lut
de Lidia Popa

În pașii tăi se aud glasurile melcilor
iar caldarâmul nu mai pare de granit.
Un ecou din trecut ori prezentul ce a obosit.
Zumzăie prin miezul zilei
precum un pârâu de vorbe.

Tresar și mă contopesc cu un cuvânt,
în admirația unui nou zenit.
Nici nu știu unde sunt și de ce oare m-am oprit
să admir priveliștea di pașii tăi,
Om cu chip de lut.

Odihnă ți-e cuvântul,
rostești copleșit sunete din facerea lumii.
Mi-e noapte iar ori lumină?
Știu doar că tăcerea are prețul
unui fir de nisip ce curge fără oprire.

 

*Există*
de  Carmen Popescu

Există întuneric
în tine în exterior în ceilalți
Unde nu exisă lumină
există umbra urma
apusul ei
există oameni
bărbați și femei
într-o cultură de inculturi
există hrană
care să sature pofta
și hrană
care să înalțe trupul
fără excepția formei și greutății fizice
există boli conceptuale
sau acumulări înfrigurate în haina neacceptării
există trafic
controlat de liberul arbitru
cu repercursiuni formale în timp
există zile și nopți
și o lume care fierbe în propria conștiință
există…
și foarte multă iubire
care să anihileze lipsa ei
toate într-un univers propriu
cu degetul în gură ca un copil
dornic de a poseda jucăria unei vitrine prăfuite

(vol. Sculptură în lacrimă)

Îmi salvezi pagina albă

de Ioan Corin Culcea

 

Sunt absurd şi confuz la lăsarea nopții,

o umbră pe ziduri,

lumina lunii rostogolindu-i căderea,

o mină de cărbuni îmbătrânită,

praful negru, înecăcios…

Atât pot să fiu,

dacă nu aud hârtia cum foşneşte

sub lacrima tremurătoare de cerneală!

Cu pereții care mă strivesc,

cu lovitura din plex,

urmăresc literele care îmi țâşnesc în față,

din ce în ce mai obraznic,

te văd

când îmi aprinzi ochii şi sufletul,

îmi împingi trupul

să ardă  printre colții cuvintelor,

apoi îmi potoleşti setea

de amintirea ta strânsă în mine,

îmi cromezi noaptea  cu stele

şi îmi salvezi pagina albă, disperată,

de la începutul nopții absurde!

Scoate-ţi de la piept poemu-nfăşurat în grija mamei
de Violetta Petre

Genţiană, trage-ţi iarba peste glezna-nsângerată!
Au trecut mistreţii-n goană, tu dormeai pe-un braţ de maci;
Te visai o dumnezeie, în amurg înfăşurată
Şi nu ţi-ai ferit piciorul şi acum, pe rană calci.
Caii îşi cătau odihna lângă fruntea-ngândurată-
(Mai fugisei de acasă, lăsând fluviul fără cai)
Roibii înspumau zăbale, pe o canara de piatră
Şi acum în rând cu murgii, viselor, bice le dai.

Calci ciulinii-n graba mare să mai prinzi o rană-n talpă,
Să anihilezi durerea gleznelor fără sărut;
În galop cu iapa albă, nu te doare că e şchioapă
Şi că plângeţi amândouă loviturile de cnut?

Mai opreşte-te, din goană, ai trecut de Vadu Oii,
Spală-ţi rănile de mâluri şi sub sălcii, fă-ţi alcov,
Strânge-ţi apă ne-ncepută din izvorul rece-al ploii
Şi aşteaptă curcubeul să îţi pui bandaje mov!

Scoate-ţi de la piept poemu-nfăşurat în grija mamei
Şi întinde-l pe o piatră, unde fierbe-un anafor!
Pe sub aripa egretei, apără-l de actul dramei,
De a şchiopăta-n nămolul Dunării, fără picior!

Şi de a muşcat din rimă, apa nemiloasă-a lumii,
Adunată-n fluviul negru, (de azur în vals de Strauss),
Îţi vor răsări poeme din adâncurile humii,
Când te-o-nghite veşnicia într-un glas de bun rămas…
18.06.2019

 

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 8

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

26 marzo 2019

Menuetul poeziilor

Ziua poesiei

Nesomnul și insomnia ta de Adrian Paunescu / Voce Daniela Mihaes (Dany Deep)

Rugăciunea unui dac
de Mihai Eminescu

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!
Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Bătălia florilor
de Anna Manna
Traduzione in rumeno di Lidia Popa

Pe creangă e ceva umed verde
călăresc în interior armate
gata să înflorească
… și împușcături de galben
de roșu
de sângerare violacee de dragoste
Pătrund în aer
acum dulce
Suave gălăgii dulci de polen
se furişează lacome
de mângâieri iritante
de piele înroșită
de gâtlejuri înfocate
de lacrimi în ochi.
Copaci de cireş în furtuni de bucurie
și glicini amestecați cu farmece
înfurie denși
de dulci prevestiri
prin natura ce doarme
speranţe se adună
iar crapă ierni
și plânsete reci.

Te aştept să te lupţi
bătălia florilor
să nu crezi că voi fi demnă de milă
voi folosi toate florile de pe pământ
Pentru a te îmbăta de dragoste.
Apără-te,
înarmează-te cu suspine și mângâieri
minciuni şi linguşiri…
ai putea chiar să mă distrugi din dragoste!

Serenada Leonorei
de Eugenia Serafini

Mireasă de rochii albe
iar buzele roșii și roșul coralilor
obiceiul înroșit de carne roșie

Mireasă de rochii albe
și sărutări revărsate în gura proaspătă
de smalț alb
iar fructul roșu
al verii suculente peste sânii rotunzi
și umflați și frumoași de tinerețe roz
și netedă ca mătasea
la mângâierea celui
ce a furat sărutări și promisiuni
de dragoste
pentru totdeauna
!
în ochiul acesta
ce era deja răutăcios
pe genele și buzele și
îmbrățișările calde pe piele //
asudată de iubire!

Mireasă de rochii albe
iubită ca să strălucească cântecul nopții
pentru a crește semințele intenționate
în pântecele neted și ferm
de stări ascunse

Mireasă dezvăluită
de rochii albe împodobite

Mireasă de trandafiri albi
iubită
!
Roma, cartierul S. Lorenzo, 1997

MĂ DUC SĂ VÂNEZ LUNA
de Fausta Genziana Le Piane
traduzione in rumeno di Lidia Popa

Precum Artemide
mă duc rătăcind liber
printre păduri și rugi
pipirigi și papiruși
chiparoși și nuferi
tufișuri și palmieri
Mă duc să vânez luna.
O găsesc,
butonieră luminoasă,
fixată pe jacheta din stras a nopții
acoperind măslinii și ficușii din India.
Dar nu folosesc arcul și săgețile.
Cu cel mai ascuțit cârlig
o capturez în întuneric
spre a ți-o oferi
pe farfuria visurilor.

Numai tu eşti cu mine
de Ioan Corin Culcea

Pe trotuare, numai tu, numai tu eşti cu mine…
şi parcă nu te-aş fi ucis de tot între suspine…
Se îndoaie clădirile sub privirile mele,
prin sângele-mbătat şi încins îmi curg numai stele…

O, mult prea multe amintiri îmi învăluie paşii,
când prin tavanul apăsat ne pătrundeau cosaşii,
iar trupul tău, în noapte, în jurul meu se-ncolăcea,
o, mult prea mult, din moarte, conturul lui mă întorcea!…

În aerul stins, numai tu, numai tu eşti cu mine…
şi parcă doar lumina ta se aprinde-n oricine…
Fluier o muzică, tristețea să nu mi se vadă,
aştept numai scâncetul tău, peste mine să cadă!…

De Dragobete
de Lidia Popa

Voi șchiopăta ca un orb de atâta iubire, iubite
Ziua de Dragobete îmi va burzului prin plete
Iar, îmi va fi primăvară în suflet, cu tine
Într-un vals de sonete secrete să ne aline.

Cântă cu mandolina ta trubadur de versete
Șușotiri amintind de zănateci pe biciclete
Un amor de noi doi ca o baie de soare
Povestind într-un tren într-o gară la mare.

Umbre
de Dinu Flămând

cum cele sapte culori în lumina ascunse
în întunericul meu palpitati
umbre
cu fetele voastre interioare

si precum
frunza
moarta
îsi
devine
elicea
caderii
în
mine cadeti – morti ai mei –

când planati
în afara timpului
desi oasele voastre orfice
înca
mai rascolesc pamântul

iar eu încep sa miros
a piatra plânsa si ma zbat
cu mâinile legate pe dinlauntru

vibrând
când traversati prin mine spre un
niciunde
abia de voi zarit

si ma aflu deja plecat
în timp ce înca ramân viata voastra
din culorile invizibilului

iar de îndata ce intru în somn
cu narile dilatate de întuneric
voi siroiti din pliurile memoriei
pe linia
unde pamântul si norii fac schimb
de miraje

oare cu ce necunoscute voua ofrande
sa va mai pot chema
în tinuturile de-odinioara?

devine o joaca
a apei cu focul
aceasta opinteala a
incomunicabilului

elan al stingerii

iar eternitatea ni se arata
ca o bogata
diversitate a imposibilului

lenti si vinovati de vinovatie
continuam sa se ne înfatisam zorilor
când evaporarea luminii
mângâie coaja pietrelor

si precum surzii pot sa auda muzica
prin oasele lor
cu întunericul nostru simtim si noi
umbrele

devenite frig al trecutului

tacerea latoasa – batrânetea
acestei singuratati fumegând
ca lâna pe oaia ramasa-n ploaie

tine de cald sufletului
umeda la atingere

iar de crescut din trup îti mai creste
doar umbra
întinsa lung pe faleza

semn ca soarele îti apune

iar de crescut din suflet îti mai creste
doar spaima

frica vitala

piciorul tau în somn cauta
o treapta de vid
fluieraturile tale alegeau mieii din turma
împrastiata

paseai spre mine cu nerabdarea
tânarului imberb când simte
viata umflându-se brusc în el

timpul se îndesa în tine

dar mâna întinsa
cândva sa întoarca
acea clepsidra

(în care deasupra te aflai si tu
bob marunt)

a fost data ciungului

Este martie
de William Stanley Merwin
traducere Lidia Popa

Este martie și praful negru cade din cărți
Curând voi fi plecat
Spiritul înalt care a locuit aici
A plecat deja
Pe canale firul incolor se află sub
Prețuri vechi

Când te uiți înapoi, există întotdeauna trecutul
Chiar și atunci când a dispărut
Dar când te uiți în față
Cu articulatiile voastre murdare si fară aripi
Pasăre pe umăr
Ce puteți scrie

Amărăciunea este încă în creștere în minele vechi
Pumnul iese din ou
Termometrele din gurile cadavrelor

La o anumită înălțime
Cozile zmeilor pentru un moment sunt
Acoperite cu urmele

Orice am de făcut nu a început încă

Mama
de Vasile Militaru

“A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”!
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag;
Sărutandu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Inăuntrul casei mele, -cătă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,
Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…
-”Mi-era dor de tine, maică…Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”
Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:
-”Poate mor, că sunt bătrâna şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfîrşite…mâine poate-şi curma firul
Şi-ntre patru blăni de scînduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…
Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin să-i dai pămîntul de la moară şi cu via;
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pîraie;
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul
Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poala, se-ntâlneau cu ale mele.”

AVANPOST
de Nicoleta Gordon

Mă rostuiesc, docilă, prin ziduri vechi de pietre,
Scrâșnind încuietoarea cu rest de frunze moarte.
Doar câte-o amintire își prinde brumă-n plete,
Oprind în orologii bucăți din albă noapte.

Îmi sfertuie întregul vechi nobili adormiți,
În dangăte de clopot și ace de ceasornic.
Purtând pe cord batiste, vin ultimii răniți
Pe frontul meu de gânduri, în tempo anacronic…

Se-aprind lumini…din umbre și aure de sfinți,
Când norii plâng cu lacrimi de necuvinte ude,
Silabisesc genunchii în pumnii mei fierbinți,
Și brațele înnoadă zădărnicii și trude.

Sub buzunarul stâng se unduiesc reliefuri,
În aritmii de-o șchioapă a altui calendar.
Soldați cu chip de ceară și-aceleași tabieturi,
Statui cu răni pe suflet, coperți de dicționar.

INSOLENȚA ZEILOR
de Adrian Goia

Rup genunchii poeziei şi trădez esenţa mării,
Vând tristeţe rafinată şi trufie pusă-n ied.
Prelungesc baletul lumii în amantul aşteptării,
Unde spasmele conjugă artele ce se succed…

Sunt tristeţi atât de-nalte şi atât de rafinate,
Încât nu mai am curajul să mă nasc în urma lor;
Te cultivi cu tine-n lipsă, sigilând în laşitate,
Mila unei aparenţe convertită la amor.

Ţinta văilor nocturne din pavajele precare..,
Gura beznelor incerte plăsmuite-n parohii.
Toate se adună-n tine şi din lut, prin fiecare,
Exersezi prin bântuire pleonasmul de “a fi”…

Noi “eram” deja ce suntem, dacă nu, mai mult cumva,
Ghem de sensuri atârnate în balanţe religioase.
Viciu lămurit de veghea suspinată-n lumea ta,
Unde-n lojă fericirea, delirând, exagerase!

Tăinuim în humă vie aşteptarea unei drame,
Siluetă în raport cu marasmele din gropi.
Arcuiţi pe plânsul nostru măsurat în miligrame,
Lacrima-ţi sublimă duhul evadându-te din ochi.

Gustul intim din pretexte pironite-n exilare,
Farmecele şifonate în absurdităţi cereşti,
Murmurul divin şi frica, ne insultă fiecare,
Aruncând cu mirodenii în celulele lumeşti.

Gestul ultim demodează ca un mit de sânge fonic,
Pierderea de minţi e roua răsăritului în “Zei”.
Răstignim printre geneze glas de urlet anacronic,
Măcar moartea sau destinul să ni-l fi luat cu ei…

Răspunsul Domnului Cogito

de Giorgio Linguaglossa
traducere de/ traduzione di Lidia Popa

Poliția secretă interoghează Domnul Cogito.
I
Se anunță cu zumzet de monede false,
Un flash de magneziu, un indiciu de ouă stricate: Domnul K.
Redingota Domnului K.
Stă în faţa ferestrei. Aşteaptă.
Domnul K stă pe scaunul roşu,
Radiază un miros de pudră peruca sa.
Prăfuită, vorbeşte în limba ciorilor:
Eptaedri, triedri, dodecaedri.
Poliția secretă interoghează, Domnul Cogito.
Ei vor să știe despre “ochiul lui sincipital”.
Un reflector luminează faţa Domnului Cogito.
O trismus traversează faţa Domnului Cogito.
Cogito observă prin fereastră.
Fereastra este deschisă spre un peisaj
de dealuri verzi, ondulate şi tei în floare.
Domnul K. persistă.
Domnul Cogito aşteaptă.
Cogito alege cu grijă cuvintele, știe că pot fi
împotriva lui, el aşteaptă ca întunericul să intre pe fereastră.
II
Domnul Cogito spune:
«Electa una via non datur recursus ad alteram».
Tigrul zâmbeşte.
«Nomina sunt consequentia rerum».
Tigrul zâmbeşte.
“Aşa încât vor urma, nu pot să preced lucrurile”.
Tigrul continuă să zâmbească.
“Lucrurile pe care le-ați făcut, dar cuvintele…”.
Lampa de neon luminează faţa acuzatului.
“Nu, pe acelea nu le puteți fabrica”.

TE AȘTEPT SĂ-ȚI TERMINI SOARTA
de Antonela Stoica

Te aștept să-ți termini soarta și să-ncepi o alta nouă,
La hotarul dintre Lume și un cuantum neștiut;
Într-un cuib de Haos verde, unde multiplanic plouă,
Te aștept cu nerăbdare să o luăm de la-nceput.

Te aștept în vieți multiple, existând în ”Multiversuri”
Și în fiecare viață am să te iubesc la fel;
Să ne mai găsim odată, printre stele fac demersuri,
Iar luceferii uitării-ți voi monta într-un inel.

Te aștept să-mi scrii poeme pe o filă incoloră,
Într-un alfabet măiastru moștenit de pe vreo stea;
Să îmi vii la Corbi, în Argeș, cei de piatră meteoră,
Te aștept cu-nfrigurare, să fiu Eu “trezirea” ta.

Ți-ador încarnarea asta… și pe cele viitoare,
Hoinărind prin stinse ere, pe planeta de pământ;
Dacă ne vom pierde iarăși, printr-o moarte oarecare,
Te aștept iar la Geneză, să ne naștem din Cuvânt.

MĂ DUC SĂ VÂNEZ LUNA
de Fausta Genziana Le Piane
traduzione in rumeno di Lidia Popa

Precum Artemide
mă duc rătăcind liber
printre păduri și rugi
pipirigi și papiruși
chiparoși și nuferi
tufișuri și palmieri
Mă duc să vânez luna.
O găsesc,
butonieră luminoasă,
fixată pe jacheta din stras a nopții
acoperind măslinii și ficușii din India.
Dar nu folosesc arcul și săgețile.
Cu cel mai ascuțit cârlig
o capturez în întuneric
spre a ți-o oferi
pe farfuria visurilor.

Iarna strigoilor
de Ioan Pop

Ninge alb şi ninge negru pe mormântul meu integru.
Totul e perfect simetric şi, debil, rotundă luna
mă priveşte de departe printre crengile de cedru
și-mi zâmbeşte fericită că-i Crăciun… şi ninge-ntruna…

Ninge cocârjat şi gârbov pe spinări de pietre negre,
dă cu var o biată babă pe pereţii unui schit.
Totu-i alb şi-n toate-i negrul caracterelor integre
care-ncep să mă ascundă …când abia sunt de găsit.

Totul e absurd, dar ninge, şi-ntr-un vârf abia atins,
cerul şi-a zdrobit călcâiul şi-a rămas de-atunci infirm.
Mie însumi felinarul de pe cruce mi s-a stins…
și mi-e greu, printre fantome, ca poet, să mă afirm.

Ele ştiu din fulgi să scoată simetrii şi ştiu să scrie
despre lucruri pentru care eu zadarnic am murit.
N-au nici foi, şi nici cerneluri, dar ştiu tot ce vor să ştie
despre lumea pentru care eu zadarnic am trăit.

E absurd să fii ca mine, nici vedenie, nici strigoi,
nici vreun heruvim ce bate norii ca pe nişte câini,
dar nici n-aş dori vreodată să mă număr printre voi,
șiruri negre de călugări, fără cap şi fără mâini.

Şiruri negre de cuvinte stând la cozi de mii de ani
pentru „codri de aramă”, de fantome şi de pâini;
biete slugi trudind în frază pentru câţiva gologani,
biete amfore uscate de plăceri, ca nişte sâni.

Şi, abia trudind, destinul tot mai scump ne vinde vinul,
fie că suntem fantome, fie că ne-am întrupat.
Totul e perfect simetric şi debil, precum străinul
care vinde flori de gheaţă şi mărgele dezbrăcat.

Totuşi, cele mai frumoase mi se par aceste oase
înşirate în versete tălmăcite şi ciudate,
iar, când le stârneşte vântul, par a fi şi mai frumoase,
căci ascund în ele chipuri care nu pot fi uitate.

Cel mai scump tablou din piaţă este trupul tău de gheaţă
și veşmintele cu care negustorii te-au vândut.
Te-a jucat atunci norocul până înspre dimineaţă
când, mizând la roata vieţii, am pierdut tot ce-am avut.

Ninge alb şi negru ninge, iar la geamul tău se stinge
o lumină dintre cele ce se-aprind la rugăciuni.
Iar pe-aceste oseminte, care sunt, de fapt, cuvinte, ninge.
Ninge alb şi ninge negru peste patul meu integru, din spitalul de nebuni.

MĂ ROSTEŞTI A PRIMĂVARĂ
de Val Răzeşu

Fără tine nu sunt eu, dimineața nu mă ştie
în străinul vinovat că stau dincolo de poartă
pe aripi de ciocârlie, zori ce nu s-au întâmplat
până mi-ai intrat în soartă, răsăritul să îl scrie.

Prin orasul somnoros, în ecou de paşi uşori
despre umbra nevăzută ce nu ştie niciodată
că porți cerul subțiori, strigă ziua începută,
de pe gura sărutată, Cântecul, să mă omori.

În ființa mea profundă, inundată de tăcere
mi-ai lăsat albastrul tot, să te zugrăvesc pe cer
într-o zi de Înviere, de pe cruce coborât,
să fii floare de prier îngerului ce te cere.

Mă rosteşti a primăvară, chiar din iernile trecute
chiuie de bucurie din băiatul ce eram
prin zăpezilor pierdute visului în veşnicie,
unde Omul de Zăpadă nu credea c-o să te am.

Am tot colindat pământul, aşteptându-te să vii,
Babilonul mi-a şoptit că mi te furase Nilul
muză printre poezii dar, se pare, ai fugit,
nu te-a mai găsit copilul, Cleopatră să îi fii.

Numai Sfinxul tot privind cum se adânceşte rana
visului că trebuia să găsesc spre tine cale
m-a trecut Mediterana, înspre tine, draga mea,
dar ‘nălțat în catedrale fără a zidi pe Ana.

Dar mi te-a ascuns destinul, Europa m-a mințit
că mireasă te păstrează, şi am pus cu ea prinsoare
că tu încă n-ai venit, că Parisul delirează,
nu te poate avea floare continentul ofilit.

M-a strigat peste Atlantic o nelinişte ciudată,
tu erai o lume nouă – şi fugeam de cea cu hibe –
dar nu te-am aflat, măi, fată, colindând Americi două,
doar o lacrmă de dor pe obraz de Caraibe.

… Şi apoi, întors acasă, am visat o viață-ntreagă
că venisem prea târziu lumii tale, tu, târziu,
totuşi îmi erai mireasă în nescrisele poeme
ce visau în Cartea Vieții nunții noastre să te scriu.

Şi cum Dumnezeu e bun cum nu pot oamenii fi,
după iarna nesfârşită ce mi-a viscolit în păr
a-nceput a înflori a mirare de iubită
cel mai mare adevâr care s-ar putea privi.

Mi te-a dăruit, Minune, când era pe veci să tac,
mă înjunghiase dorul până la singurătate
neființă să mă fac, primăverii ai tras storul
să mă potopeşti cu toate florile de liliac.

Azi, zadarnic stau la pândă iernile ce au venit
să îmi ceară socoteală pentru ce am evadat,
veşniciei te-am ursit, sub a stelelor spuzeală
cerul tot l-a sărutat liliacul înflorit.

“Fumul sacru al cădelniței”
di Tamar Niederdorf
traducere de / traduzione de Lidia Popa

Am ajuns să visez prin
noaptea asta.
Mi-aş dori să fiu în speranţă.
din ochii tăi.
Şi te simt, în timp ce eu merg între
mulțimea nebună indiferentă
pietrificată de neoliberalismul,
votată pentru cumpărături compulsive.
Şi mi-aş fi dorit ca Dragostea mea să fie de ajuns
să te contactez şi să-ţi ofer
Frumuseţe.
Dar am văzut Oroarea, să ştii.
Duminică dimineaţa,
în timp ce Ortodocșii
încep să cânte.
Cântecele lor, în care
mi-am pus crezul,
am primit viziunea clară a
evenimentelor amare copleşitoare ce
m-au înecat.
Iar cum morţii continuă să trăiască
fără ca eu să mai exist în această
realitate pământească.
Şi aşteptând fumul sacru
din cădelniță
anunţând convocarea
Martirilor
pentru a mă închina să accept în cele din urmă
durerea mea fără a mi-o smulge
din piept.
În aerul de dimineață vreau să spun că
Tu
Nu ai putea iubi
persoana sfărâmată ce sunt.
Cu toate astea, te simt pe tine.
Si eu iti trimit Iubirea Mea
chiar dacă n-o să mă mai vezi niciodată.
Si ce Speranță Dulce
din ochii tăi câștigă
abuzurile sociale al timpului nostru.
Dacă vrei, o să mă găseşti.
Dacă nu te temi
de întrevederea care marchează o existenţă.
Am ajuns să visez prin
noapte și
te ascund sub
piele în timpul zilei
în umanitatea înfrântă de
meoliberalismul și intimidarea
Neînțelegerii.

Scrisoare despre fericirea ca viciu şi vânt
de Ioan Romeo Rosiianu

Iubito, în seara asta am visat că Edgard Cayce a înviat şi a spus lumii că vine iarăşi sfârşitul
a mai fost cândva un sfârşit, au mai fost mai multe
au mai fost mai multe lumini şi-nserări, draga mea
la capătul lumânării ceara se sfinţea între licuri de noapte şi zi
„unde eşti, Dumnezeule?” am zis şi zisul meu s-a pierdut în nimic
de nicăieri spre niciunde dumnezei de nimic îmi speriau amintirile
fiul meu credea deja în iluzii şi-n vise târzii
erau pustii drumurile întoarse sub paşi adânci dimineţile multe
ca-ntr-un poem uitat profeţiile aminteau Atlantida desenau piramidele şi arătau Sfinxul
„profetul adormit” arăta cu degetul norii şi nimeni nu mai vedea cerul de atâta lumină
era dimineaţa în care n-am reuşit să-mi fac din fericire un viciu şi vânt
era dimineaţa în care am simţit că mai mor în cuvânt.

(Mai ştii că atunci când a murit la spectacol Irod Agripa ţi-am spus că apostolii Petru şi Iacob nu s-au închinat degeaba?)

Aşa a fost, Iubito şi din înaltul cerului Dumnezeu ne făcea semne cu sufletul şi mâna
Edgar Cayce a zis că Europa se va face fâşii, că un preot anume va învăţa lumea mesajul stelelor
aşa va fi, Iubito şi dincolo de toate protejatul lui Cagula ucidea sfinţi fără număr
aşa a fost, Iubito când acum apostolul Petru a evadat din închisoare şi a fost ucis
aşa a fost, Iubito când am simţit că mi se termină de numărat stelele de pe bolta vieţii
şi că darul de moarte e mai contagios ca şi râia.

(Mai ştii că la capătul puştii stătea zarea şi se închina înserarea?)

Aşa a fost, Iubito şi era ca-n anul 390 când Teodosiu a făcut din creştinism religia lumii
aşa a fost, Iubito atunci şi creştinii au început să invadeze lumea şi locul
Isus a luat locul împăraţilor în ceasul de noapte şi zi
aşa a fost, Iubito dar nimeni nu mai ţine minte amiaza în care curcubeul se ascundea după nori
când se lumina pe dinăuntru cuvântul şi şoapta stătea vremelnic la pândă
aşa a fost şi nimeni n-a ştiut că dinspre noapte se face zi
că dinspre zi se face noapte în singurul ceas de viaţă avut.

Scrisoare despre Dumnezeu cuvintelor și Dumnezeul tăcerii

Iubito, Dumnezeu cuvintelor se ascunde în tăcerea din ele
Iubito, Dumnezeul tăcerii se ascunde dincolo de propria tăcere
împreună călător cu ei trec printre oameni și umbre în clipe de pripas
stau la rând să ating moaștele silabelor răpuse pe altarul hârtiei și nimeni nu știe
trupul și sufletul trebuie să fie una, Iubito în liniștea în viața și-n simțirea omului
n-avem două vieți ca să risipim una spun mereu la urechea trupului
cuvintele vin strârnesc în creierii obosiți tresărirea de-a fi și pleacă
în scurgerea lor de nicăieri spre niciunde
așa îmi umbli și tu desculță prin gânduri pășind apăsat printre amintiri și speranțe
faci piruiete pe franjuri de suflet la marginea de răsărit a sângelui meu
lupii tineri ai șoapte urlă în haită dorința renașterii-n cuvinte sfințite.

(Mai știi când ți-am zis că deși Dumnezeu sălășluiește în fiecare din noi El nu e întotdeauna Acasă?)

Așa a fost, Iubito când ai lăsat mintea să ia decizii împotriva trupului și sufletului tău
când ai ieșit ca la paradă cu toată garderoba de gesturi în stradă
de după norii răzleți vântul se ascundea să nu-l vedem noi când face plajă pe câmpiile solare
vorbeam cu Dumnezeul cuvintelor și îmi răspundea Dumnezeul tăcerii Iubita mea
vorbeam cu Dumnezul tăcerii și Dumnezeu cuvintelor mă inspira în toate clipele lumii
așa a fost, Iubito în ceasul în care scoteam la mezat singura viață avută în piața publică din centrul mahalalei
mirosea a nimic și nimicul strecurat printre oameni mirosea a transpirație
de atâta stres, Iubito oamenii stăteau la farmacia din colț ca să cumpere pâine
la carmangerie se vindeau ciorapi și mărgele
pe tarabele din piață precupeți neștiuți etalau silabe goale și stârneau pofta de viață și-a fi.

(Mai știi că deși lumea e rotundă eu mă învârteam în cerc în cartierul pătrat din mijlocul orașului?)

Așa a fost, Iubito când în mintea mea obosită ai dat năvală cu rochia ta de voal
era străvezie clipa era ceasul mai străveziu ca secunda pierdută-n minut
în sângele meu s-a dat alarma de moarte din ceasul nașterii mele
clipa dusă stă la temelia aerului încă nerespirat
fac de veghe la căpătâiul luminii și mă năpădește întunericul din toate părțile
Dumnezeu cuvintelor s-a supărat pe mine pentru tăcerile mele îndelungi
Dumnezeul tăcerii s-a supărat pe mine pentru că am vorbit prea mult.

“Să vă dea Dumnezeu la toţi, vouă, sfinţi băutori,
o moarte uşoară”.
de Gino Rago
Traduzione in rumeno di /Traducere de Lidia Popa

În dimineaţa zilei de 23 a lunii…
din anul 1939 a căzut la pământ prăbușindu-se.

Precum Andreas
din Legenda sfântului băutor.
Era în cafeneaua Tournon,
nude a scris ani de zile și a băut calvados
până a-și pierde minţile.
Nu a fost adus în sacristia bisericii Sfintei Teresa.
doar la spitalul Necker.
L-au legat cu curele de pat.
la fel ca ultimul dintre cerşetori.
Şi n-a primit nici un leac.

27 din aceeaşi lună muri,
în a 30-a zi de la înmormântare la cimitirul Thiais,
din suburbiile Parisului.
Un emisar al lui Otto di Habsburg

pretendent la tronul Austriei
lăudat în el
“Credinciosuș-luptător-al-Imperialei-Regență-Monarhică”.
Un comunist i-a răspuns cu furie.
că mortul a fost “Joseph cel roşu”.
Un preot catolic a binecuvântat îmbălsămatul.
Toţi evreii prezenţi au fost ofensaţi.
de faptul că un evreu
ce se trăgea din generaţii de evrei devotaţi.
a fost forţat să intre într-o religie ce nu era a sa.

Poate că mortul fu mulșumit de zgomotul
la mormântul său din periferie.
El a fost monarhist și revoluționar, evreu și catolic,
păgân şi musulman.
Şi băutor (cu toate că nu sfânt).

Margini de timp
de Elena Lucia Spătariu

Aveam părul scurt
nu-mi amintesc vântul
dansându-mi în plete
iubeam iubirea

și

mă jucam
cu lacrimile sălcii
râdeam în hohote
de săgețile cu care
soarele
în naivitatea lui
străpungea zidul pleoapelor
până la izvorul lor

aproape inmugurisem
când
la o margine de timp
sădeam doi lăstari

creșteam împreună
hrănindu-ne din seva
aceluiași curcubeu
bând apa
acelorași ploi
și eram
tot mai frumoasă
cu pletele lungi
în umbra lor tot mai deasă
cu fiece zi
ce se grăbea
spre
niciunde…

și nu mai știu când
am albit
rătăcită
la cealaltă margine de timp.

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 7

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 decembrie 2018

Menuetul poeziilor

Lidia Popa vă urează Crăciun fericit și An fructuos în versuri!

ÎNVELITĂ-N POEZII MĂ FRĂMÂNT ȘI-MI MISTUI SLOVA DIN BANAT PÂNĂ-N MOLDOVA…

de Rus Maria

*(poezie în orizontal)

Trei copaci, un dor de tine, patruzeci de hoți dibace, un cârpaci de mandoline, oricum nu mai ai ce face! o scrâșnire rea din dinți, o furnică demodată,-o vulpe bleagă printre fabule-aciuată, o bunică, doi arginți, doar așa pentru răsfăț! țara mea de-un timp beteagă agitând timid un băț din luxoasele pustiuri să-și adune-n poală plozii risipiți în dorul lelii undeva la vârful cozii și-alte pâlpâiri hai-hui storși între a fi și nu-i țintuiți în gri albume fără stare fără nume, un tâlhar de drumul mare, un Manole,-o Ană blândă,-o suliță de foc teșită, mâna ta de sâni flămândă, dinamită, pesta unui porc de casă, m-a făcut mama frumoasă! un fir palid de Speranță, iarba verde de acasă, un coiot urlând aiurea, un ecou vibrând pădurea,-o doină fără rezonanță,-o Lună Nouă strângând cleștii mimând Soarele cu dinți așteptând sosirea veștii, tu și eu, două treceri printre rânduri rupând lin-ul dintr-un greu, zece cuie, patru scânduri,-un Decebal, un Comosicus pentru-aducere aminte, iz-ul unui trandafir pe sărutul tău fierbinte, racla unui sfânt potir, untdelemn pe post de mir, tot ce știi și-ai vrea să știi, un șirag de Poezii, personajele poveștii-nșiruite fără rost începând cu-a fost odată, după faptă și răsplată trei copaci ca avanpost oare cât mai pot s-aștept? dorul tău mă arde-n piept și mi-e sete de Lumină azi voi pregăti la cină brânză coaptă de burduf ceapă și o mămăligă uite cineva îmi strigă numele de împrumut cu năduf ascult și-mi zic tot ce am e un nimic nefăcut doar iluzia averii ăstei Toamne pământești ești nu ești n-ai cum să știi învelită-n poezii mă frământ și-mi mistui slova din Banat până-n Moldova strâng în palme cât se poate toate-s vechi și nouă toate te întreabă și socoate cu abac sau dând din mâini ieri am împărțit cinci pâini unor câini lăsați povară străzii nici măcar mirosul prăzii nu-i mai duc spre os și cușcă mușcă mâna ce le-a dat atunci când s-au săturat de huzur pot să jur făcând stânga împrejur că te simt în orice por niciodată nu-i ușor să-ngenunchi pe o idee astăzi m-am trezit femeie, ce femeie! simte-mă! simt cum duc pe brațe lutul coastei smulsă lui Adam simfonia unui neam Soare hău Infern și Lună plâns cânt dragoste nebună zbor de pasăre măiastră fără aripi și mănuși deslușind sec Atlantida viu precum „Cariatida” lui Brâncuși țin în spate tot seninul unui Cer fără de mască cine vrea să te cunoască poate să-și subjuge teama de-a renaște din cenușă complăcându-se-a căpușă e hilar tot mai des în calendar sunt doar zile pentru morți îmi postez Cuvântu-n porți spre Iubire-ntredeschise visuri vise ascuțite din topor zilnic mă ascult cum mor și înviu printre poeme printre sensuri flori săruturi bat final pe începuturi asortate simetrii două sfere despărțite între-a fi și a nu fi unde mama ține strâns de un capăt de secundă atomi fire molecule raze trase prin inel un tunel spre nicăieri sau legat de Veșnicie scoate dintr-o pălărie tata capătul invers face nod clipei în vers legând stările-n arhiva unui alfabet nescris iertând pasul interzis și deriva cât mă fac luntre și punte din nimic mă țintește drept în frunte ochiul mijlociu al Lumii similar zeului Șiva dintr-un hău și patru scânduri te ridic afundându-ne-n poveste și atuuri cu majuscule scriu este trecând podul dintre rânduri m-am împiedicat în nu-uri și-am căzut adânc pe gânduri…

Rus Maria

05.11.2018

SEARA DE CRĂCIUN
de Valeria Moroșan

În munții noștri ninge liniștit.
Și-au pus pe umeri brazii blăniță de hermină,
Roiuri de fulgi coboară-n dans rotit
Și ne aștern în cale covoare de lumină.

Iisus în iesle iarăși s-a născut.
Icoana e purtată de preoți pe la case,
Copiii să vestească și-au făcut
Stele de-argint și aur cu îngeri de mătase.

Și ninge-ntr-una, ninge ca-n povești!
Vezi tineri mână-n mână pășind cu bucurie,
Trec pâlcuri de făpturi împărătești
Și dorul te cuprinde de-a ta copilărie.

Vin urșii jucăuși să-i tot privești.
Cerbii cu stele-n frunte, căiuții și căprița,
Muma Pădurii, hârca din povești,
Cu-n moș bețiv dansează prin curte perinița.

Și moartea e prezentă în decor.
Semeață-și poartă coasa pe umăr, lucitoare,
Anul cel vechi ce a trecut în zbor,
Ar vrea să-l pună-n tolba ce-o poartă în spinare.

Ascuns de zare, soarele-a apus.
În fiecare casă e mândră sărbătoare,
Cântăm colinde pruncului Iisus
Ce ne-a adus în inimi iubire și iertare.

Măicuța-a scos colacii din cuptor
Să-i dea la copilașii frumoși precum bujorii.
Tăicuța iese falnic, în pridvor
Și-mparte nuci și mere, cinstind colindătorii.

O, minunată seară de Ajun!
Călăuzit de steaua cu razele albastre
Să împlinească vise, Moș Crăciun
Oprește săniuța la poarta casei noastre.

De Ajunul Crăciunului
de Elena Farago

Toata noaptea asta, colo-n ceruri sus,
Stelele lucrează fără de-ncetare,
Căci le-adună-n clacă steaua sfântă care
A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus.

Torc de zor în noaptea sfântului ajun
Câlţi de nea şi raze harnicele stele,
Pentru noi, copiii, torc să facă ele,
Funia cu trepte pentru Moş Crăciun.

Lungă cât e drumul din pământ la cer,
Trainică să-i ţină coşului povară,
Vor întinde-o-n noapte, nevăzută, scară
Moşului ce luptă cu-ndârjitul ger,

Ca să ne aducă iar, de colo sus,
Pe la toţi copiii darurile care
Ni le va trimite, iar, la fiecare
Sfânta şi duioasa mamă-a lui Iisus.

Știi?
de Liliana Liciu

Vorbele tale cuminți, colind de iarnă prelins,
Cu ochii cârpiți de nesomn, la ceasuri de zori,
Lăcaș și-au găsit în inima mea, neatins
Mi-e zborul acum, de furtună, urmat de rigori.
Privirea mirosind a floare de dor aburindă,
Pe-un timp cu obrajii de toanele vremii brumați,
Nu-mi spune niciodată de ești cumva suferindă,
Tace frumos și-ți culege copacii prea încărcați.
De teamă că te pierd uneori eu mă ascund
Sub tâmpla catargului de glasul pietrei împins
Spre oaza amiezii prin gheață seacă valsând,
Când tălpile tale frământă pământul încins.
În pas cadențat trec păsări cu umerii goi,
Pentru tine anume venite din țărmuri celești,
Pe sub palmele tale făcute arcadă, sub ploi,
Răvășită mai taci și dincolo de toate citești.
Răsăriturile mele sunt nopțile tale pierdute,
Fără să ții socoată că poartă haine prea grele,
Prin ochii tăi eu aud doar lumini desfrunzite,
Știi, mamă, că brațele tale sunt verile mele?

DOAMNE, EU TE AȘTEPT!

de Roxana Lazăr

Se apropie Crăciunul

și n-am nimic în casă,

nici bani, niscai provizii

sau cozonac pe masă.

Dar eu sunt bine,

mai mult decât oricând

ceva-i schimbat în mine:

sunt cu Iisus în gând.

Și știu că nu-i Crăciunul

ceea ce eu aștept

ci Taina Sfintei Nașteri

îmi bate tare-n piept.

Și-mi plânge sufletul

când tre’ să iau aminte

cum s-a întrupat El , Bunul

și-a suferit, cuminte.

L-au prigonit călăii

când au aflat că vine

exterminând toți pruncii,

acum inimi blajine.

El este Împăratul

și L-au vestit trei crai.

S-a pogorât El, Bunul

ca și eu, și tu, să ai.

Și s-a jertfit pe Cruce

jignit, bătut, scuipat

și încă nu ne ajunge

L-am chiar și-njunghiat

cu fiecare vorbă

prin orice faptă rea,

cu pofte și nesațuri

a mea, a lui, a ta.

Și El tot ne iubește

și plânge suspinând,

nici nu ne cere jertfe

ci să-L purtăm în gând.

Și ne arată iară

minunea dumnezeiască

împărtășind prin Taină

integritatea Sa trupească

și sângele Său cald

vărsat doar pentru noi,

mă rog ca-n osandă să nu cad,

să-L văd cu ochii amândoi.

*

În ieslea rece, sărăcăcioasă,

înconjurat de ciobanași și oi

ai coborât în lume

Mântuitorule, doar pentru noi.

Și plini de lacrimi îmi sunt ochii,

mă uit, Te caut și Te strig

pe Tine, iubitorule de oameni

nu mă lăsa ca să mă sting.

Să-mi dăinuiască sufletul

și pururea să Te slăvesc,

căci n-am simțit nicicând așa iubire

ca pentru Fiul Tău Împărătesc.

Smerită mă-nchin eu Ție

și, Te mai rog, nu ne lăsa

căci tare grea ne este viața

în negura lumii, fără lumina Ta.

Iar când o fi să fie

din nou la noi să Te-ntorci

și judecând morții și vii

de la mine Tu să nu pleci.

Căci blânda-Ți mângiere

mi-alină sufletul rănit

și cu a mea tăcere

mă uit și aștept. Oare-ai sosit?

Ascult colinde și mi-e bine,

Inima ție eu o deschid,

Poftim și intră Doamne,

mântuirea noastră pe pământ.

https://youtu.be/jcdZ_c0FkL0

ROUA-I PLÂNSUL ȚĂRII MELE
de Mihaela Borzea

Plânge râsul în Carpații dezbrăcați de conifere,
Florile de colț, stinghere, printre stânci își strigă frații,
Urșii divorțează-n lipsa murelor coapte de soare
Și în cetina ce moare se stârnește-Apocalipsa.

Viile-n butoaie-și zbiară mustul curs pe-o neagră limbă,
Merele parfumu-și plimbă pe tarabe-n altă țară,
Grâul se întoarce-n pâine arsă-n vetre-nstrăinate
Și-n vârtejuri, îmbătate, zac trădările de mâine.

Sub ruinele-nvelite de zidiri prea fanteziste
Se aud balade triste din viori mucegăite,
Ana își rescrie cartea, strânsă-n faldul prăbușirii
Și predându-se iubirii, își suspină veșnic, moartea.

Roua-i plânsul țării mele, iarba-i este geană verde,
Sânge-i Dunărea ce-și pierde limpezirea-n vălurele,
Frumusețea-n ghinde-și ninge încarnarea de hârtie,
Eu instig la poezie neamul ce tăcând, se stinge.

-Vino-mi, patrie, acasă, nu mai sta amară-n lume,
Nu lăsa prunci fără mume, nici însingurați la masă,
Taie-ți somnul și-l dezleagă în al deșteptării umblet,
Vino-mi, patrie, în suflet, să mă simt și eu, întreagă!

SĂ PLÂNGĂ TOAMNA ÎN TURCOAZ, ȘI-N CĂRȚI SĂ SCRIE CU TRIFOI…
de Nicoleta Gordon

Ce dacă toamna lăcrimează cu cerul prins în arămiu,
Și frunzele foșnesc uitarea, răpindu-mi vara-n cenușiu?
Țin pulsul viilor în palmă, iau struguri, îi strivesc de piept,
Pun rouă pe arcada nopții, cu bruma lacrimii te-aștept.

Sunt anotimp cu rod de toamnă, aceeași care ne-a găsit
Prin slove albastre, într-o carte, cu colțul stâng mototolit.
Pe brațe-mi desenai poeme…cu litere și nimb de zeu,
În gândul meu cu gust de valuri, sufla un ultim alizeu.

Când marea-și încheia dantela pe glezna ruptă de furtuni,
Tu, timonier cu vânt de perle, vâsleai spre țărmul altor Luni.
Ai ancorat, strivind în palme, cărbunii ce ardeau mocnit,
În irisul cu gust de toamnă și ruginiu… acoperit.

Mi-e dorul împletit cu roua ce-mi lasă urme pe obraz,
Strig mării să închidă pleoapa, să-mi plângă toamna în turcoaz.
Citesc povești cu-n pui de fată ce-așteaptă verdele în cărți,
În patru frunze colorate de călimara altor hărți…

zodia rănii
de Valeriu Barbu

cine nu-i născut în zodia rănii
e doar o clonă
cine nu moare cîte puțin cînd vede
copiii lumii flămânzi
cine nu iubește muzica săbiilor
și nu fură mimica statuilor din parcuri
trecând pe lăngă bătrănii doldora
de experiențe greșite
și bolnavi
cine nu mușcă doar o dată din pâine apoi
împarte restul
este altfel fericit

fericit precum luciul ghețurilor
fericit precum stinsul cărbunelui
fericit precum porumbelul care s-a întors pe arcă

numai cei din zodia rănii sunt triști
dar tristețea lor îi este coajă rănii
altfel ar asurzi pnă și zeii acolo foarte sus unde
drept mai împart zodiile

Sub zăpadă
de Ana Blandiana

Se spune că zăpada ține de cald.
Ține de cald?
Te simți bine sub nucul
În care te cățătai?
Recunoști satul?
Cum toți sunt plecați
La căpșuni în Spania,
Satul pustiu e aproape asemenea
Celui din copilăria ta,
Doar cupola bisericii,
Învelită în tablă,
E mai urâtă.
Iarba va fi – o să vezi! –
La primăvară la fel.
Voi veni să te întreb
Dacă e adevărat că se aude cum crește…

vânt de noiembrie
de Ioan Peia

sub liniştea îngheţată a lunii
un câmp adormit, o perdea uitată de sunete
şi noaptea încremenită-ntre bufniţi

de unde vii, vînătorule
şi iscusinţa ta ce umbră pândeşte
din golul răscrucii

tu, însinguratule
în ce parte a nopţii mai sângerezi
sperând că dumnezeu va veni într-un camion cu daruri
şi-ţi va spune: alege-ţi o jucărioară hazlie
un diafilm cu sărbători cuminţi
în care prietenii chiar au chipul curat al maicii tereza

întunecate amintiri, – prezent cu storurile trase!

şi iarăşi singur
pe o şină de cale ferată
în eroismul dement al omului care ştie
care ştie care ştie care ştie
că vine din urmă pământul
asemeni unui căpcăun cu măsele de cărbune
asemeni unei profeţii îndelung ignorate
şi tu fugi încet şonticăind
panteră cu labele abia smulse din capcană
aflate în plin proces de descompunere

vânt de noiembrie
înfăşurat peste pielea crăpată a nopţii
a nopţilor

sub liniştea lunii
un om cu o mâna la ochi căutând nordul
şi urma unui explorator
pe câmpul adormit

ZĂPADA
de Elisabeta Iosif

Imaginea iubirii de nea, din gând s-a așezat
S-a răsfirat în nalbe cu chipul lor mirat
Simt cum tresar copacii – amurg de zei nestins
Oricare om e-un pom îmbrățișat și nins!

portretul bunicii
de Ionuț Calotă

e o zi în care simt că nu mai am vârstă
iar noaptea nu se mai grăbește să vină
azi nu mai colecționez obiecte
ci momente speciale
așa cum e portretul bunicii
pe care l-am schimbat pentru
două visuri și o virgulă
ciobită
a rămas o umbră pe perete
care în fiecare noapte crește
îmi acoperă tapetul
trupul
eu gonesc iarăși
pe un căluț de lemn
prin camera deformată
iar chipul bunicii
se tatuează
pe ochi orbi ai orelor
așa adorm pe patul meu de gânduri
îmi reamntesc că eu doar visez
ce mi se-ntâmplă

Știi?
de Liliana Liciu

Vorbele tale cuminți, colind de iarnă prelins,
Cu ochii cârpiți de nesomn, la ceasuri de zori,
Lăcaș și-au găsit în inima mea, neatins
Mi-e zborul acum, de furtună, urmat de rigori.
Privirea mirosind a floare de dor aburindă,
Pe-un timp cu obrajii de toanele vremii brumați,
Nu-mi spune niciodată de ești cumva suferindă,
Tace frumos și-ți culege copacii prea încărcați.
De teamă că te pierd uneori eu mă ascund
Sub tâmpla catargului de glasul pietrei împins
Spre oaza amiezii prin gheață seacă valsând,
Când tălpile tale frământă pământul încins.
În pas cadențat trec păsări cu umerii goi,
Pentru tine anume venite din țărmuri celești,
Pe sub palmele tale făcute arcadă, sub ploi,
Răvășită mai taci și dincolo de toate citești.
Răsăriturile mele sunt nopțile tale pierdute,
Fără să ții socoată că poartă haine prea grele,
Prin ochii tăi eu aud doar lumini desfrunzite,
Știi, mamă, că brațele tale sunt verile mele?

POARTA SUFLETULUI
de Lili Lazăr

Un om trecea prin fața porții, părea bătrân și lăcrima,
a zăbovit când ușa sorții, eu am atins-o ‘n fața sa,
un tremur a crescut în mine iar ochii strânși simteau durere,
cine-o fi omul care vine, duios și blând printre himere ?

Mirarea mea i-a atins chipul, era senin, cu ochi albaștri
și părul lung precum nisipul, tânăr, rămas printre sihaștri,
o licărire de izvor… dar când să-l chem, el m-a strigat,
avea un glas mângâietor și poarta mea s-a descuiat.

Timidă, ușa i-am deschis, eu, neștiind ce să-i mai spun
clipeam, gândind că poate-i vis și-i obosit de-atâta drum….
,,de unde vii, pe ce cărare vrei s-o apuci ,sau poate știi
că am în suflet o odaie și oaspete aș vrea să-mi fii!”

Intrând în casă, un copil sau înger, nu știu ce era…
ușor, pe-obraji îi curgea mir și fruntea dalbă-i strălucea,
am vrut să plâng dar m-a oprit, în fața mea stăteam doar eu,
și-am înțeles că am dormit, visând cum vine Dumnezeu.

SUFLETE PRIN VEACURI
de Virginia Pârvu

Te-am așteptat cu secole în urmă
Pe-atunci eram un suflet nou-născut
Privind, timid, speranța cum se curmă
În prima viață nu mi-ai apărut.
Și-am revenit reîntrupat în fată
Pe un tărâm sălbatic și arid
În treacăt te-am văzut, numai o dată
M-am rupt apoi din lanț prin suicid.
Destinul pare-a-mi fi a te cunoaște
Căci te visez și tot tânjesc mereu
Indiferent ce-aș fi, unde m-aș naște
Să te ador, iubire, ca pe-un zeu.
Am alergat nebuni prin mii de vieți
În fiecare căutat-am fericirea
Am fost și regi, și sclavi dar și poeți
Și-avut-am în comun numai iubirea.
În ultima din ele vreau să fiu
Cel mai umil din sufletele toate
Nimic pe lume eu nu vreau să știu
Doar dragostea s-o am printre păcate.

sonet – al luminii peste lumini
de Gabriel Gherbăluță

lumina ta mai dulce-i decât mierea
lăsată de albină-n urdiniş
şi mistuie cu zahăru-i din fierea
privirii aruncate pe furis

lumina ta lumina a dintâie
ca ţipătul copilului dintâi
rogu-te acum mai las-o să rămâie
în locul tău de nu poţi să rămâi

dacă îţi spun: lumina e ca tine
bulgăr de candel tare şi dulceag
ai să mă crezi ei tot i se cuvine
izvor al zilei dând să prindă cheag

te nasc lumină dintr-un alt cuvânt
de-mi luminezi cuvânt lumină-ţi cânt

cu vechi dureri
de Daniela Mihăieș

Eu te-aș iubi, dar vezi…
de-atâta frig ce-am strâns în mine,
de-atât de multă teamă de-ntuneric
ce ar putea să pună stăpânire pe-același trup,
să frângă din simțiri,
iubite,
în goana timpului ce ne confruntă și apasă ,
te las pe tine să arunci lasoul,
în nărăvașul freamăt de mustang,
amurgul, ștrangulând
să nu mai nască alte dimineți.

Eu te-aș iubi cu patima avută
cu vechi dureri,
cu pasiunea unei inimi nebune, fără vârstă…
Dar, conștientă, m-am eliberat
și-am răsturnat paharul de pelin,
iar mintea de prejudecăți și întristare,
sunt scăpate.

Tu m-ai iubit? Nu știu…
E prea târziu să vreau, să aflu,
noi ne-am iubit fără să ne iubim
și acum știu că nu ți-am fost, nicicând,
prietenă și nici amantă.

…curg riduri pe față ori pe mâinile cu sânii de omăt și gust de cer…
de Ioan Pop

Gândul minților se face nevăzut
când vine vorba și de întrupări sau fapte…
Tot așa și vântul crește ce-a născut…
și tot îngână cineva păsări de noapte…

E frumoasă răsuflarea…și e negrăit de cultă!…
Praful stărilor de piatră, de pustiu și de tristețe,
pentru ea sunt doar o joacă, însă, dacă este multă
vorbăraie și se latră ca-n Atena și prin piețe,

ea purcede să se facă roditoare, inspirând…
Însă-mi taie răsuflarea când începe să ridice
obiecte și să tacă îndelung, umblând
pe ape și umflând aripi de îngeri prin lagunele pitice

dintre sânii înălțimii veștede din Munții Oala.
Nici un suflet n-o să-i scape, dacă vrea să-l înrobească…
Însă toți nu fac, anume, decât să-i sporească boala,
respirând-o prin rețele de sorginte pământească…

Eu socot că n-o să-i crească, prea devreme, strălucirea,
însă mi-a simțit privirea poposind într-o strâmtoare
de corali din Marea Neagră, unde toată omenirea
se cocea în ochii ei, răpusă, iată, de căldură și de soare!

Respirația ei aduce lâncezeală și iubire…
Pare că-i de-ajuns, dar trece, ridicând bărci de hârtie,
lespezi palide de piatră și copaci doar cu-o privire…
Uimitor cât e de rece, uneori, când numai mie

îmi mai dă vreo mângâiere în amurg…sau dimineață!…
A crescut-o vântul ăsta demiurg, din poezia lui Homer,
și tot o crește, până curg riduri pe față
ori pe mâinile cu sânii de omăt și gust de cer…

O nouă zi
de Lăcrămioara maricica Niță

Mi-e teamă să ating cu gândul meu răsăritul,
atât de rece, atât de umed în dimineți de iarnă.
Cu toate acestea mi se deschide transparent
în fața ochilor mijiți…geană pe geană,
Asemeni aripilor diafane a unui fluture,
gata să prindă zborul spre ultima sa călătorie.
Îndrăznesc a-mi întinde mâinile către lumina soarelui,
însoțite de o aprigă rugă întru mulțumire
Celui de viață dătător,
Pentru a da putere oaselor mele şubrede şi binevoință
de a mă purta către apusul acestei noi zile.
Cu tremurânde mâini Bătrânul Timp îşi cerne sita,
Secundele îmi rămân agățate în porii deschişi
gata de a fi absorbite în epiderma,
Le număr, le primesc cu ardoare
precum însetatul în deşertul înfocat.
Buzele mele se întredeschid mimând sărutul soarelui
şi-mi murmur mie însămi :
“Bună dimineața, femeie! E-o nouă zi!”

Rondelul timpului copt în șatră

de Carmen Popescu

Fată veselă-nnoptată giuvaier de mahala
Talpă lutului alhambră ușă-nchisă-n prag de seară
Cântec dorului sălbatic mângâi ochiul lui de fiară
Valuri amăgești în jocul florilor de pe tafta

Fugi pământul sub picioare aripi ‘nalți cu gândul la
Piruete de pe vatra universului de ceară
Fată veselă-nnoptată giuvaier de mahala
Talpă lutului alhambră ușă-nchisă-n prag de seară

Blastemi timpul copt în șatră și îngâni tra la la la
Porți pe degete inele mahmudele-ți împresoară
Trupul firav ești vândută ca pe-o secetă-ntr-o doară
Plânsul cine ți-l aude când așezi pe cer o stea

Fată veselă-nnoptată giuvaier de mahala

Poate că nu mă crezi
de Daniela Toma

poate că nu mă crezi, dar şi eu am avut odată
o parte din trup care cânta pe stradă
şi-n care-mi adunam nălucile
să-mi spele eşarfele galbene şi să fluiere
cealaltă parte, mai obraznică, mai împovărată,
semăna cu umbra mea, mă părăsea deseori
şi nu ducea lipsă de nimic
în fiecare sâmbătă îmi căra pălăria de paie,
mă-mbrăca mireasă de-a-ndoaselea
şi-mi punea în cârcă o pădure de păsări
la fel de galbene, lumânări şi-o gură de apă
cum cealaltă jumătate-mi alunga mereu graurii,
mă vedeam nevoită să mă strâng singură la piept
ca pe un ziar vechi,
să nu mai vorbesc cu mine, să-mi lipesc doar noduri
pe trup
şi-o tablă de aramă
din când în când, mă culcam pe-o ureche în miezul zilei
unde se afla o culoare neîncepută şi un om viu
ce semăna izbitor cu mine
el, însă, avea sufletul de lemn
şi trecea pe deasupra

respir apăsat
de Mariana Cornea

nu voi mai spinteca fluviile sau visele
strălucind în soarele nopților
nu voi mai urca zidurile
nu le voi mai coborî
niciodată zbaterea
prea mult cuprins trist
mânuise pământul cât eram în el
după chipul Tău
mă bronzasem fără nici o dungă
îngeri cu cămăși de mătase
ceasuri încărunțite
se-nclinau
pe-un pat ca niște păpuși
fără ochi
fără albele zile
ori de câte ori ating lumea
degetele noduroase înfipte-n copilul
pe care-l șterg de lacrimi pe furiș
bat neîncetat valurile adâncului
ce mișcă
ce respiră
într-o dimensiune
în care justiția e o problemă personală
cum naiba să urci spre miezul tău
ca și cum orbii văd
schilozii umblă
iar păsările-s apele de-acasă

FLOARE DE LUMINĂ (2)
de VAL RĂZEŞU

Fără nume, fără chip, dorul mi te-a scris în soartă
din nevoia de senin a aceluia din mine
care cerurile-mi poartă în albastrul lui divin
şi mi te-a adus pe tine primăvara de la poartă.

Mi te-a scris în cartea mea de la-ntemeierea vieții
pe o pagină cu soare aurind zăpezi târzii
şi pe fruntea dimineții diademă sclipitoare
floare soarelui să-mi fii, să te cânte toți poeții.

Nu-ncăpeai între cuvinte, mi te-a scris cu clorofilă,
poate ochii tăi sunt verzi din sfieli de iarbă crudă
când te furişai copilă în codană să te pierzi,
de sub paşi să se audă cum răsare o idilă.

Câte ierni au viscolit cerurile ca să cadă
până s-au îmbrățişat într-un vis băiat şi fată
şi-a putut lumea să vadă în sărut iluminat
începând ,, Au fost odată, printre oameni de zăpadă…”

Să mai urc în primăvară, doar tu floare ai rămas,
desfă brațelele cuminți pe altar de bucurie,
pune-mi Cântecul în glas de pe buzele fierbinți,
rădăcina veşniciei în țărâna de sub pas.

Să urcăm din drag de drag, răstigniți pe crucea verii
să dăm sens nemărginirii doar pierzându-ne în noi
bucuriei şi durerii mai presus de legea firii
nemuririi să fim doi într-o zi a Învierii.

Să îmi ierte Ziditorul cu puterea lui divină
partea de întunecare unde fără tine-aş sta,
să îmi lase doar o vină, să îmi spună la plecare
,, Ai lăsat în urma ta şi o floare de lumină…”

Leac
de Emil Mureșan

Să iei cu grijă cinci flori din albastra cicoare,
Patru flori de romaniţă,
Trei frunze de mesteacăn alb,
Două crenguţe din lemnul domnului,
Şi-o sângerie floare a sălbaticului mac.
Le pui cu drag într-o apă în care deplină luna s-a văzut…
Le fierbi încet doar la lumina lunii,
Cu inima la iubit…
Cicoarea-ţi va spune cât.
Să bei sfios puţin câte puţin,
Cu buze ţuguiate
Şi cu inima la iubit…
Şi-acum, rupte-s făcăturile duşmancei
Şi pustiită ţi-e neliniştea iubirii!…

Uită-mă
de Cobanu Cătălina

Uită-mă-n poveste, departe de lume,
În povestea stranie a iubirii noastre,
Iar când nu vom mai avea nimic a ne spune
Să ne ascundem iar prin nopțile albastre.

Uită-mă într-un colț de suflet stingher,
Unde încă nu a ajuns nimeni vreodată…
Când dorul mă va cuprinde să-ți cer
Doar o aripă de cer și o noapte furată.

Uită-mă acolo unde se naște răsăritul,
În orizont senin de primăvară,
Iar când va fi ca să te doară hoinaritul
Să te întorci la mine în brațe ca odinioară.

Poveste de iarnă (pantum)
de Valeria Moroșan

Din nord-est, bătrânul crivăț bagă spaima în jivine,
Baba Ana,-nfofolită, se proptește în toiag,
A încremenit în gheață orice râu cu ape line,
Moșul trage din țigară și ascute un baltag.
Baba Ana,-nfofolită, se proptește în toiag.
Iarna poartă pe-ai săi umeri vălurite museline,
Moșul trage din țigară și ascute un baltag,
Vrăbii zgribulite zboară pe sub streșinile pline.
Iarna poartă pe-ai săi umeri vălurite museline.
Doi bătrâni, uitați de lume, mai așteaptă blândul mag,
Vrăbii zgribulite zboară pe sub streșinile pline,
Ochii lor apoși admiră zgomotosul vălmășag.
Doi bătrâni, uitați de lume, mai așteaptă blândul mag.
Un tufiș și-a prins în plete translucide cornaline,
Ochii lor apoși admiră zgomotosul vălmășag,
Crivățul pictează stele pe ferestre opaline.
Un tufiș și-a prins în plete translucide cornaline,
Amintiri din tinerețe se strecoară peste prag,
Crivățul pictează stele pe ferestre opaline,
Pruncii trec voioși spre case și în urmă sănii trag.
Amintiri din tinerețe se strecoară peste prag.
Jarul răscolit alungă frigul serilor alpine,
Pruncii trec voioși spre case și în urmă sănii trag,
Din nord-est, bătrânul crivăț bagă spaima în jivine.

Cu colinda la bunica
de Emilia Plugaru

O căciulă ţuguiată
Şi-o broboadă cafenie,
S-o colinde pe bunica,
Au pornit de la chindie.

Merg cu greu căci drumul este
Prea înzăpezit şi ninge,
Iar broboada cafenie
Una, două-ncepe a plânge:

– Vai, troianul e cât mine,
Ia-mă-n braţe, bade Nică.
Ce năvalnic neaua vine,
Iar eu sunt aşa de mică…

Nică nu-i cu mult mai mare,
Doar cu-n an şi jumătate.
O ridică în spinare,
Vrea s-o ducă dar nu poate…

Picii plâng, căci vor la buna.
Nici nu văd când înspre ei
Se îndreapt-un moş cu plete:
-Încotro, măi voinicei?

V-aţi pornit cu colindatul?
Hai, luaţi-mă cu voi.
Da-ţi mânuţele încoace.
Să pornim la pas vioi.

Ca să vezi, minune mare,
Le-a ieşit în cale-acum,
Nu un moş ca orişicare,
Ci chiar moşul Moş Crăciun!

La glas seamănă cu bunul,
Moşul, însă-i negreşit,
Mai bătrân, e alb ca neaua
Şi-i cu mult mai gârbovit.

Îmbrăcat în haină lungă,
Cu steluţe argintii,
Moşul îi ridică-n braţe
Şi-i sărută pe copii.

– Ieşi afară, bunicuţo,
Strigă picii chiar din drum,
Când ajung la poarta bunei –
L-am adus pe Moş Crăciun!

Zăpezi
de Ion sorescu

Curge simfonie albă
Dintr-un cer de păpădie.
Mugurii de ger grămadă,
Şuşotesc a poezie.

Lăcrimioare de pădure,
Într-un vals şoptit de vânt,
Cad alene peste lume
Efemere flori de gând.

Trec pierdut printre troiene,
Gerul muşcă din privire,
Vântul a pornit a geme,
Încurcându-se-n pădure.

Şi împrăştie mireasma,
Ce-a furat din părul tău.
Aromind, precum priceasna
Naşterii lui Dumnezeu.

Eşti aproape doar în gând.
În zăpadă sunt căzut,
printre fulgi te văd plutind
Şi topită-ntr-un sărut.

privește-mă
de Corina Dașoveanu

privește-mă
cum veghez cuminte
sunetele care s-au închis
în urechea ta,
chiar dacă
e un aer încins în gând,
de parcă vara și-a agățat cămașa
într-un cuvânt.

e dimineață în lume puțin,
nu trebuie să fiu văzută
cum îmi desfac pădurile la nasturi
cum îmi dezbrac ceața
și mă spăl până în brâu cu aer rece
ca un sunet arctic.

tu doar
vino și înfășoară-mi vorbele de la spate,
răsucește-mă albastră,
fumează-mă ca pe un antidot al neliniștii
și ai să mă auzi
cum îți cânt prin cap forme și litere.

Mama
de Friederike Mayröcker
traducere în limba română de Lidia Popa

Mama mea cu brațele deschise
ce m-a întâmpinat atunci când la ea veneam
mama mea cu cuvintele alese
când am sunat-o, să vin nu puteam
mama s-a întors
dar să vorbească mama nu a avut glas
Ochii s-au închis
când am ajuns târziu ultima oară să o îmbrățisez.

Legenda lăcrimioarei
de Vasile Alecsandri
I

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.

Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,
Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:
„Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,
Stau sufletele blânde, iubinde, fericite,

Gustând în liniştire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare…
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.

II

Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,
Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,

Şi-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?”

„Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare
Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”

„Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?”
„Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”

„Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?”
„Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!”

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,
Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!

Nu cheltui tristeţea
de Adrian Păunescu

Nu cheltui tristeţea prea curând
şi nu te sătura de suferinţă,
nu mai petrece zilele plângând,
că o să ai, de toate, trebuinţă.

Păstrează ochii tăi împărăteşti
pentru durerea care o să vină,
nu te grăbi, iubito, să boceşti
cât, încă, avem dreptul la lumină.

Oricum, tot va veni o noapte rea,
e fără sens a o trăi din vreme,
nu-i bine să cobeşti, iubita mea,
căci lacrimile lacrimi ştiu să cheme.

Antrenamentul nu e necesar,
tristeţea e o muzică spontană
şi a o provoca e imprudent
pe drumul dintre rană şi icoană.

Şi, totuşi, tu ar trebui să ştii
această veste dintre rău şi bine
că te iubesc de noapte şi de zi,
şi-n somn, şi-n moarte, nu pot fără tine.

Aşa că lasă nopţile din gând
şi nu râvni un vesel loc în turmă,
nu cheltui tristeţea prea curând,
păstreaz-o pentru clipa mea din urmă.

ELEGIE ÎN DECEMBRE’
de Ion Ţoanţă

Spune-mi, iubita mea în rochie cu bretele,
poveşti de viaţă, câte-n lună şi în stele,
la popasul din codrii de aramă, ştii poema,
dezleagă-mi prin vorbele-ţi vulgare, teorema,
în seri de toamnă târzie cu felinare gri petrol
să te întinzi pe spate cu muzică în si bemol,
chemându-mă apocaliptic, etalându-ţi copasa,
laudă poetului ce dăltuieşte –n vers sinapsa!

Fii fără grabă, secolul e abia la început,
figurile lui de Eros ne duc spre absolut,
Manon Lescaut e inocentă, oh, faţă de tine,
mă vrei un De Grieux adulmecat cu-arsine,
şi-n ceas târziu, la prima cocoşilor cântare,
să m-osândeşti la veşnică iubire …prin uitare.

Pelerinul
de Mariana Rogoz Stratulat

M-apropii de Tine cu pași de tăcere.
Lumina se cerne în faguri de miere…

Pe alb de mesteacăn
am scrijelit un cuvânt,o poveste…
Aprind lumânarea
și stelele-n cer se frământă aiurea.
Poteca-i pustie și cărțile tac,
o frunză clipește,
nisipu-n clepsidră curge posac.
Iau luna și-o arunc într-un lac.
Deschid ochii și aripile larg.
Sunt o biată femeie…
Mi-ascund oftatul în trunchi de copac.
În curând, soarele va apune
într-un tumult de vorbe pestrițe,
iar oamenii își vor arunca măștile
în haosul diform cu iluzii stinghere.
Semințele de mătrăgună se vor
împrăștia peste
singurătatea timpului.
O lacrimă se rostogolește
pe drum de durere…
Pelerinul, istovit și-nsetat,
pășește-n tăcere.
Lumina adoarme în faguri de miere…

https://youtu.be/jcdZ_c0FkL0

neștiutul nu e uitare
de Daniela Marginean

surâsul tău a zburat într-o pasăre
ca o revărsare de alb
ca o dezlegare de blestem

am crestat toate amintirile
și am pus sare.
simt nespusul palmelor.

lacrimile au secat
noi învățam să iubim din jumătăți
întregul răbdării
strânși în același trup

Sonet cu noi
de Viorel Boldis

Fluidă curge fără dâmburi
din pieptul tău în pieptul meu,
din Dumnezeu în Dumnezeu,
a energiei singuri sâmburi…

Acelaşi tu-n acelaşi eu,
iubire, bucurie, gânduri,
întrevăzute printre rânduri
ce se rescriu mereu, mereu…

Tot căutând, ne rătăcim
între zenit şi apogeu,
tinzând s-avem şi nu să fim…

Dar, înmulţind pe TU cu EU,
prin Noi, când ştim să ne iubim,
se tot repetă Dumnezeu.

Fiesta
de Tamara Tomiris Gorincioi

Mai facem un cerc, ne-nvârtim în cadrane
Am vrea să oprim timpul în calendare.
Fii ai lui Cronos ne devorăm propriile vise,
Evadăm din tipare şi patimi încinse.

Suntem azi şi mâine, cu stele-n priviri,
Rămânem cu iubirea topită în amintiri.
Suntem visul etern al unui mare titan,
Galaxii fără nume şi furtuni în ocean.

Ne macină timpul ca printr-o sită stelară,
Ni-e viaţa o cursă pripită prin vămi inelare.
O tablă de şah cu nebuni şi regii roboţi,
Suntem imitarea în timp a veşnicei roţi.

Ne vrem stăpânii lumii aici pe pământ,
Doar timpu-i etern ca un cosmic granit.
Ne bucură fiesta acestei treceri de ani,
Suntem visul de aur al unui mare titan.

AL NOSTRU RĂSĂRIT
de Mircea Trifu

Pe vârfuri mă ridic și ochii ți-i aprind
Ca două lumânări ce nu vor să se piardă,
În marea de obraji, ninsoarea stă cerșind,
Căci ploile de lacrimi întârzie s-o ardă.

Alintă-n moară, piatra, boabele de soare,
Lumina ce se scurge pe-o gură fără glas,
Parcă-i privirea mamei în vechea căutare,
Pierdută undeva pe drumul ce-a rămas.

Din marea adormită se leagănă o viață
Și focul palmei sale nisipul mi-l atinge,
Mă leagă cu durere în nesfârșita-i ață
Și-n valurile sale, sălbatică, mă-mpinge.

Plină de poftă-i viața și versul încă-i viu,
Când îl așterne noaptea în gândurile tale,
E ca o frunză mâna, mă-mpiedică să scriu,
De frică ți-o aud, scrâșnind din balamale.

Îmi umplu iar ulciorul cu șoaptele rămase
În dimineața ta, când preschimbat în soare,
Mă coboram spre tine din vise capricioase
Și-ți sărutam cu sete, deschisa a ta floare.

Îmi trec prin ochii minții dorite mângâieri,
Ca pe mănuși le-mbrac pe mâinile nebune,
Spre tine tu mă chemi din lumea de dureri,
Cu-o lacrimă ascunsă și-o mică rugăciune.

Solstițiu
de Liliana Trif & Ioan Grigoraș

– E cea mai lungă noapte din anul ce se stinge,
Închide, deci, oblonul să nu aud cum ninge.

Mă doare plânsul ăsta al anului ce moare,
Hai, vino, ia-mă-n braţe şi sulfă-n lumânare

Să stăm în întuneric, tăcuţi ca două sfere
În universul vremii ce-şi ia la revedere.

Sărută-mă şi spune-mi că anul care vine
Vom înfrunta destinul şi-o să ne fie bine.

E noaptea cea mai lungă din cea mai lungă iarnă,
Invocă, tu, zăpada şi roag-o să se-așternă

Peste căsuţa noastră, în anul care-şi curmă
Penultima poveste şi pleacă fără urmă.

– E noaptea ca o umbră ce-așterne peste case
Zăpezile tăcute, sub trena de mătase

Hai, vino, să ne-ascundem și să-mi colinzi o vreme,
Să uit ce lungă-i iarna. E încă prea devreme

Să tulburăm căldura acestei nopți când cerul
E mult prea sus, iubito, pe-afară numai gerul

Mai bântuie pe drumuri, deci, hai, rămâi în casă,
Să-mpodobim brăduțul, că mie nici nu-mi pasă

Că minutarul doarme sub un morman de cioburi,
Împodobește clipa cu vise și cu globuri

Și vino lângă focul ce toarce-a nostalgie
Să facem noaptea asta să sune-a poezie.

GENIALII DIN  BANAL! 

de Radu Cătălin Melinte

Rodul unei minți avide de-a afla tot adevărul,

E păcatul cel mai dulce, un Adam ce-și mușcă mărul

Și în iadul beznei sale prin dureri își crește fii,

Oblojindu-i cu tristețea, de-ai huli în lume vii.

Ignoranța de-a-nțelege nu e cadru de mărire,

Ci-un schelet pe care moartea îl îmbracă-n mântuire.

Și-i va ostoi amarul, de a nu-i cuprinde firea,

O cunoaștere deplină,a ce-înseamn-atotgândirea

Geniul nu-i vreo măreție, ci potop de cruntă frică,

Ce-nțelege că neantul prin neant se tot ridică.

Și cunoașterea-i zadarnic, o scânteie-n amplu haos

Si cu el nici nu se pierde, si nu e nici un adaos.

Au murit atâtea genii, lumea tot așa rămâne,

Aplecată spre nimicuri, peste toate fiind stăpâne.

Nici nu crește nici nu scade, o geneză de-amăgire,

Si sunt toate deopotrivă, ignoranță sau sclipire!

Înțelepți sunt doar nebunii, ADEVĂRUL e-n ospicii

Au scăpat de amăgirea vieții pline de suplicii,

Retrograzi la animalic și-au negat orice dorință,

A murit in ei greșeala…NEIZVOR DE SUFERINȚĂ!

Crăciunul
de Ian Bach

Iubire maternă pentru pruncul ei născut,
O jertfă pentru bucuria fiecărui pierdut,
Iubire de tată pentru Cel nu al lui după Lege,
Un mesaj trimis de la tron chiar de Rege.
Ceea ce părea rău – achitat pe vecie.
Un înger cântând în noaptea pustie,
Vedenie de profet împlinită de Sus,
Un miracol – pentru că Dumnezeu l-a spus,
Un dar din iubire de la o inimă blândă,
Reîntruparea legăturii care fusese frântă,
Un pas înainte pentru a înţelege
Cum se simte-un prieten oropsit de lege.
Un suflet pelerin rătăcind departe,
Căutând un vis şi steaua din Carte,
Un mire-amintind că mireasa-i a Lui:
Iată ce e spiritul Crăciunului!

Leru-i ler …
dedicată: mamelor noastre

de Ionel Sava

Magica seară de Ajun
Doina Agaleanu

Multe amintiri nescrise
s-au pierdut de-a lungul timpului.
Vor avea viaţă doar cele răscolite,
ce-aleargă acum în urma condeiului.

Învie-n cuvinte ce nicicând o să dispară
orice trăire adusă din trecut.
Astfel eu, mă cufund în amintirile din căsuţa de la ţară,
cuibărindu-mi sufletul unde-am copilărit.
*
În seara acoperită de un ocean de stele
răsună satul de la un cap ‘la altul.
Toţi copii-s adunaţi în multe cete
cutreierând uliţele, mergând cu colindatul.

Viscolul spulberă omătul
făcând troiene până la ferestre.
În case se vede cum arde focul
şi lumea cum de sărbători se pregăteşte.

Bucuroşi că-s porţile descuiate
colindăm vecinii cu voci puternice sau mai piţigăiate.
Nu-i uităm nici pe naşi, unchi sau bunicuţi
că ne pun în mână bănuţi mai mulţi.

Poarta-i deschisă şi la mătuşa Ileana
ce mereu ne aşteaptă cu panerul plin.
Sunt merele şi nucile, controlate de noi toamna
că prea erau aproape de drum.

Cu sfială pe cărarea bătătorită,
intrăm şi-n ograda preotului din sat.
Ne dregem vocea că-i cam răguşită,
şi din piepturile mici scoatem cel mai frumos colindat.

Mai colindăm pe ici, pe colea,
tot cu gândul la Moş Crăciun.
Ş-apoi ne grăbim toţi spre casă
uitându-ne, poate-l întâlnim pe drum!

Suflăm în mânile roşi ca racul,
că gerul a trecut şi prin mănuşi.
De omăt ne scuturăm cizmuliţele şi paltonaşul,
având mare grijă de trăistuță şi bănuţi.

Văd urme grele şi lumină-n fereastră
semne, că a trecut Moşul şi la casa noastră.
Tremurând, abia ating bomboanele în staniol
ce atârnă-n brad lângă biscuiţi, caiete şi câte un creion.

M-aşez la gura sobei să mă încălzesc
stârnind cu cleştele focul, ce arde mocnit.
Tresar când lemnele sub plită trosnesc
şi-n farmecul scânteielor e cel mai frumos Ajun.
*
Tot a fost adevărat, nu sunt nimicuri
şi-mi cad pe suflet în mii de picuri.
Eu strâng la piept averea acestei vieţi
umplând glasul amintirilor cu mii de frumuseţi.

Ţara slovei arse pe rug
de Liliana Trif

România eşti tu, România sunt eu
Şi e ţara de basm a copilului meu,
Încercată de cer, renegată de zei,
România-i comoara strămoşilor mei.

România e mama ce-şi strânge la piept
Fiii-ntorși din exil. Cine-a spus că e drept
Să fim robi umiliţi şi puţinul noroc
Să-l privim ca pe-un dar, când noi toţi la un loc

Am putea să legăm cingători peste munţi,
Doina noastră de dor ar zidi alte punţi
Între cer şi pământ, între Mureş şi Olt…
N-am cerut să mă nasc, însă azi mă revolt,

România-i a mea ca o lamă de plug
Care taie adânc slova arsă pe rug
A lui Blaga, Coşbuc, Eminescu şi Dorz,
România e macul din lanul de orz.

Ne dezicem ades de ce suntem şi-apoi
Descălţaţi de opinci îmbrăcăm haine noi,
Niciodată flămânzi, avem vicii şi bani,
Când ne-ntoarcem în sat, tot copii de ţărani

Am rămas şi acum, doar prin sângele meu
Curge-o doină de dor… România sunt eu,
România eşti tu. Renegată de zei
România e basmul copiilor mei.

ALLA ROMANIA
di Armando Santarelli

Romania,
Tu che del dolore di un daco
hai fatto una preghiera
di eterna redenzione.
Tu che all’oriente d’Europa hai dato un mattino,
guarda:
splendono le città antiche,
brillano le spade voivode
e ovunque i tuoi figli
cantano il tuo risveglio
con la mano sul cuore.

Nessuna morte per il Mastro e il pastore moldavo,
per le tue greggi e il tuo grano,
e il legno dei boschi pazienti
e l’acqua dei fiumi possenti
che portava le lacrime di occhi contadini
nel mare oscuro di una storia dolente.
Dove ha premuto lo stivale straniero
l’erba è rinata più folta,
le tue membra divise si sono intrecciate,
perché ti proteggeva la mano del Signore.

Sempre verrò sul tuo letto di neve
a baciare la croce
di una donna coperta dal velo,
ad ascoltare la voce latina
che promana dal suolo intriso
dei nostri sangui fratelli.
Offrirò la candela guizzante
al cantore della terra e dell’Astro,
le mie labbra scandiranno i suoi versi,
e il firmamento disporrà su Ipoteşti
una corona di stelle.

Al primo verde dei boschi
canterò la doina della vita,
e quando il vento rapirà le foglie
intonerò la doina del dolore.
Perché anch’io sono nato
in una casa di legno dal tetto di ardesia,
vicino a una chiesa affrescata,
ogni casa un lumino e un’icona
e la preghiera che arde
nel tuo cuore di madre,
o Romania!

Să ne facem daruri
de Nina Cassian

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenție
data de naștere, a noastră și a celorlalți.
Încă de dimineață,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârșească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinerețe și demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca și când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm și ne mișcăm alături de ei,
împărțind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruțătoare,
precum și cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea.

Seara mea de-Ajun
de Lidia Popa

Mi-e atâta de greu de Crăciun,
Când străinii întind a lor masă.
Bucate alese, un brad la fereastră
Si focul din cămin ce pâlpâie lin.

Mi-e atâta de greu de Crăciun
Când gerul îmi frige obrajii în lacrimi.
Mă chinuie dorul de casă cu patimi
Când obosită mă-ntorc de la drum.

Mi-e atâta de greu de Crăciun
Când văd timpul că s-a rătăcit prin nămeți
Inima-mi se strânge când văd pe la porți
Cete de copii veseli ce se-aud cântând.

La mine nu-i nimeni să cheme la poartă.
Să îi deschid ușa, să îmi cânte în prag.
Să-l poftesc în casă să-l cinstesc cu drag
C-un vin dulce, mere, nuci si-o turtă pe vatră.

La mine nu-i nimeni care să mai vie.
Au plecat cu toții spre al lor destin.
Oftez la fereastră, capul îl închin.
Candelă aprind, pentru izbăvire.

Și de-o fi la anul să mai fiu hai hui,
Voi scrie un răvaș, și eu, Moșului
Poate va citi, poate, cine știe…
O mână de om, dorul să-mi mângâie.

Ce bine că ești
de Nichita Stănescu

E o întâmplare a ființei mele
și atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti într-o îmbrătișare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dalți ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfirșire
se face coloană sau altceva
mult mai inalt și mult mai curând.

Ce bine că esti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că esti, a-ntâmplarii că sunt.

pastel de iarnă
de Liuba Liubastra

au încărunțit copacii peste satul amorțit,
din cer stele se cern dalbe și se-aștern peste-asfințit,
luna taie noaptea-n două ca o secere de aur,
iar din nori se-arată flăcări ca din gură de balaur…

cântă viscolul sub streșini ca și cum o doină veche
de demult și de departe iernilor le-ar sta de veghe,
în troiene doi pitici fac o babă de zăpadă,
i-au găsit și-un morcov mare, ce nu vrea lipit să șadă.

și atunci i-au pus în loc o splendoare de ardei,
doi cărbuni să-i fie ochi, în urechi – doi covrigei,
câte-un vreasc uscat ca brațe, din nămol – trei nasturi mari
și-o căldare ruginită găsită printre arțari.

stau lipiți de țurțuri case, un moșneag merge pe drum,
satu-i plin de vâjgălaie, prin hogeacuri iese fum,
eu mă plimb ca o fantomă răsfoindu-mi amintiri,
ce-au trecut fâl-fâl din aripi ca din ochi două clipiri.

au încărunțit copacii peste satul amorțit,
din cer stele se cern dalbe și se-aștern peste-asfințit,
cântă viscolul sub streșini ca și cum o doină veche
de demult și de departe iernilor le-ar sta de veghe…

din Vol. ,,poheme cu aromă de cafea și gust de winston menthol”, 2018

Cocktail de întrebări ucise și răspunsuri
congelate în cuburi de gheață cu mentă
de Lidia Popa

Al cui ești fiu ce ai încropit veșminte
dintr-o viață plină de nădufuri
dezbrăcate de amintiri brodate
într-o oglindă cu ochi de străfunduri?

Al cui ești fiu ce ai uitat de zămislirea
unor dimineți de speranțe tăcute
în deșertăciunea de acuzări simbiotice
acoperite de fade neînțelesuri?

Al cui ești fiu ce m-ai durut în azi
mai mult decât în ieri și în mâine,
ca o hipnoză a viitorului unui tiv
descusut de un sintactic motiv?

Al cui ești fiu ce împlânți înrăit
stiletul cu plăsele de argint
răsucind cu asprime inumană
în rărunchii dogmaticului destin?

Al cui ești fiu când niciunde-le
din tine, nu răsare fără a fi împins
de la buza prăpastiei ce privești
nădăjduind ca într-o atracție fatală?

Al cui ești fiu ce agonizezi de plăcerea
suferinței în doi ori aproape,
ca și cum trei-iul ar fi un număr prim
când e doar impar ca luna sângerie?
© Lidia Popa

Te caut, te chem, te doresc
de Mihai Amarie

Aripile nopții acoperă pașii pe stradă
Când trec printre clipe pustiu
Ecouri dechid amintiri sfărâmate
Și chipuri de îngeri se destind
Pe icoane născute din piatră

Te chem, te doresc, te caut

Pretind începuturi de cântec
În liniștea timpului care
Mă ceartă pentru setea caldă
A ploilor din asfințit cu miros de lut
În care prea tac pașii

Te doresc, te chem, nu te caut

Aripile îngerilor de porțelan pălesc
În cântecul primelor raze de soare
Sublim te ascunzi și zâmbești
Când știi că greșești
Pentru prima dată.

…cândva eram nemărginiți și uriași, nu încăpeam întregi în nicio casă…
de Ioan Pop

Pe strada noastră nu mai e noroi,
dar nici zăpezi nu sunt ca altădată…
Cândva, lumina străzii eram noi…
Acum până și luna e o pată,

o groapă de gunoi interstelar…
În stâlpii uriași dinspre Apus
se varsă ape negre și mortar…
Inăul poartă crucea lui Iisus…

Îl biciuiesc tornade diavolești,
iar ochii tăi sunt plini de gură-cască…
Vai, doamna mea, ce tulbure privești
în limpezimea ochilor de broască

și cu pești, din craterul matern al înserării!
Să mă iubești ar fi ca un blestem,
ca moartea unei cărți pe malul mării…
Mă iartă, plăsmuire, dar mă tem…

mă tem că o să-mi naști un alt poet,
iar eu abia îi cresc pe cei dintâi…
De-o vreme râul curge mai încet…
dar nu contează, dacă vrei, rămâi!…

Vom înnopta pe străzi sau la izvor…
Mai știi izvorul verde de la noi?…
Acum nu mai există, dar mi-e dor…
Socot că-i doar o groapă de gunoi…

Ce mai contează, pacoste, un loc,
un lac sau vreo fântână fără fund?…
Ne ducem la izvor și facem foc…
E inutil, iubito, să-ți ascund

dar n-am făcut nimic să le păstrez…
Nici n-am crezut că te întorci aici…
Credeam că ți-e de-ajuns să te visez,
dar străzile atunci erau mai mici,

iar tu erai atât de luminoasă!…
Eram nemărginiți și uriași,
nu încăpeam întregi în nicio casă…
Acum abia ne ținem după pași!

Adună și tu crengi să facem foc!…
Mai știi când îți spuneam că suntem zei?…
Nu te mințeam, iubito, dar în loc de
locul unde stăm sunt toate trei…

locul de-acum, cel viitor și tu,
adică un trecut cu stâlpi de fum…
Vom înnopta afară, dacă nu
vom înnopta în pâcla tristeții de pe drum…

Balaur şi inorog
de Emil Muresan

Voi, jivine fiare
Care vă daţi dalbe,
Pe voi, fugări-vă-voi
În smârcuri neclare
Cu şerpi ce şerpesc
Şi se-ademenesc
Şi-acolo amesteca-vă-voi!…
Iar voi, oameni prostiţi
Şi-ndelung preaminţiţi,
Pe voi, inorogu-voi
Şi înaripa-vă-voi
Cu-o dragoste nouă
Din lacrimi de sfinţi;
Şi cu-acest balaur
Săgeta-vă-voi
Să fiţi oţeliţi,
Să fiţi desminţiţi,
Ochi să vă iviţi,
Să nu fiţi prostiţi
De jivine fiare
Care se dau dalbe;
Iară…
din volumul Pene de paun

RĂTĂCIRI ÎN ARIPĂ ȘI ZBOR
de Nicoleta Gordon

Să m-adormi în așternuturi prinse de pilaștri lumii,
Și-apoi să-nvelești cu stele, respirații de-arbori triști.
Perne-muguri s-odihnească gând născut din colțul lunii,
Să ascundă nepăsarea trubadurilor artiști…

Ai uitat să-mi pui aripa, zborul mi-e în rătăcire,
Vin și mă-nconjoară vulturi, îmi tot fură dintr-un cer.
Am să-mi pun potcoave albastre, să cobor în fericire,
Să nu mă încarcereze…vreo lactee-temnicer.

De-am să las tăciuni de dor, într-o piatră, amanet,
Și-am s-alung însingurarea, nechezând sălbăticia,
Să pui jar într-o icoană, rugă într-un alfabet
Al seninului privirii…ce-mi citește veșnicia.

Sângerează talpa nopții, glezna mi-e îndatorată,
Vrea să dau tribut tristeții, amalgam de plumb și patimi.
A uitat Sahara crudă, dintr-o scoică-ndurerată
Ce mi-a ars aripa-albastră, într-un soare plin de lacrimi.

Să m-adormi, să-mi fii trezire, și-o să-ți pun în palmă Luna,
Am platit din datorie, mai am doar câteva frunze…
Când veni-va toamna clipei să-ntețească iar furtuna,
Vom fi duși deja departe…după aripi, zbor și muze…

La margine de lume, „pe mine, mie redă-mă”
de Daniela Mihaes

Într-o zi m-am ridicat…
Noroiul vâscos îngreuna poala rochiei,
Mă trăgea în jos… greutatea-i lipicioasă
Nu mă lăsa să părăsesc
Locul, obișnuit cu mine.
Eram de-a casei;
Casa umbrelor, a regretelor, a regreselor,
Casa cu porțile deschise
Pentru cei care s-au pierdut,
Care și-au uitat identitatea…
Aici, se cuibăreau cu genunchii lumii la piept,
Tânguindu-şi chinul surd, din oase.
Mi-am dezvelit gleznele încărcate de dureri;
Îmi târam pașii să ies din întuneric…
Mi-era un dor intens de săgeata dimineții,
De ramurile verzi ale copacilor,
Mi-era dor ca vântul să-mi mângâie obrajii,
Să-mi treacă prin păr ca un pieptene,
Descâlcindu-mi gândurile.
La margine de lume,
Orizontul mă aştepta să renasc.
din volumul ”La margine de lume”

Ne iartă tată!
de Lacramioara Maricica Nita

Jos în vale, la casa părăsită trăia odată un bătrân
Cu păru-i alb, cu fața gârbovită, un pisoiaş adăpostea la sân.
Doar el îi rămăsese credincios, băbuța lui îl părăsise
Cei trei copii în lume-s duşi şi dorul greu îl năpădise.

Tu Ană, tu Ioane, tu Catrină mai ştiți voi ulița din sat?
Aceea cu pietriş şi humă, ce-n fiecare zi împreună ați călcat?
Până sosit-a blestemata clipă, a goanei după bogății
V-ați dus departe taică, prea departe şi cântă vântul a pustiu în vii.

Uitară-ți joaca prin livadă şi sunetul tălăngii la apus.
Uitară-ți gustul caşului, a cepei şi-a laptelui
pe seară muls.
Uitară-ți cetera bătrână şi dansul junilor la sărbători
Uitară-ți gustul apei din fântână, sărutul
soarelui în zori.

E sărbătoare-n curte la vecinul, copiii săi acasă au venit
Văd nepoței jucându-se cu mingea, de gălăgie şi mâții au fugit.
O lacrimă descătuşată îmi lunecă pe-obraz privind pierdut la ei
O Doamne , umple-mi curtea! Cu-ai mei copii şi nepoței!

Prin geamul prăfuit zăresc o lumânare ce pâlpâie încet în cana cu mălai
Deschide ochii taică şi mângâie-ți nepoții, te uită-n urmă , ce alai!
Un popă hârâit îți cântă azi prohodul , tu mut rămâi şi surd şi orb
Portița stă să cadă şi-a năpădit mohorul , degeaba plâng şi lacrimile-mi sorb.
Ne iartă tu căci orbi am fost, fugind năuci după avere
Ne iartă azi căci n-am ştiut cum te topeai de dor şi de durere
Târziu am înțeles,nu-i altă bogăție decât să ai tăi părinți

Azi i-ai pierdut, tăcuți plecară, nu-i poți răscumpăra cu doi bănuți!
În lacrima unui bătrân se distilează nămolul unei întregi vieți…

Uită-mă
de Catalina Cobanu

Uită-mă-n poveste, departe de lume,
În povestea stranie a iubirii noastre,
Iar când nu vom mai avea nimic a ne spune
Să ne ascundem iar prin nopțile albastre.

Uită-mă într-un colț de suflet stingher,
Unde încă nu a ajuns nimeni vreodată…
Când dorul mă va cuprinde să-ți cer
Doar o aripă de cer și o noapte furată.

Uită-mă acolo unde se naște răsăritul,
În orizont senin de primăvară,
Iar când va fi ca să te doară hoinaritul
Să te întorci la mine în brațe ca odinioară.

Lidia Popa vă urează Crăciun fericit și An fructuos în versuri!
https://youtu.be/lXxdUDtkqqM

SEARA DE CRĂCIUN
de Valeria Moroșan

În munții noștri ninge liniștit.
Și-au pus pe umeri brazii blăniță de hermină,
Roiuri de fulgi coboară-n dans rotit
Și ne aștern în cale covoare de lumină.

Iisus în iesle iarăși s-a născut.
Icoana e purtată de preoți pe la case,
Copiii să vestească și-au făcut
Stele de-argint și aur cu îngeri de mătase.

Și ninge-ntr-una, ninge ca-n povești!
Vezi tineri mână-n mână pășind cu bucurie,
Trec pâlcuri de făpturi împărătești
Și dorul te cuprinde de-a ta copilărie.

Vin urșii jucăuși să-i tot privești.
Cerbii cu stele-n frunte, căiuții și căprița,
Muma Pădurii, hârca din povești,
Cu-n moș bețiv dansează prin curte perinița.

Și moartea e prezentă în decor.
Semeață-și poartă coasa pe umăr, lucitoare,
Anul cel vechi ce a trecut în zbor,
Ar vrea să-l pună-n tolba ce-o poartă în spinare.

Ascuns de zare, soarele-a apus.
În fiecare casă e mândră sărbătoare,
Cântăm colinde pruncului Iisus
Ce ne-a adus în inimi iubire și iertare.

Măicuța-a scos colacii din cuptor
Să-i dea la copilașii frumoși precum bujorii.
Tăicuța iese falnic, în pridvor
Și-mparte nuci și mere, cinstind colindătorii.

O, minunată seară de Ajun!
Călăuzit de steaua cu razele albastre
Să împlinească vise, Moș Crăciun
Oprește săniuța la poarta casei noastre.

De Ajunul Crăciunului
de Elena Farago

Toata noaptea asta, colo-n ceruri sus,
Stelele lucrează fără de-ncetare,
Căci le-adună-n clacă steaua sfântă care
A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus.

Torc de zor în noaptea sfântului ajun
Câlţi de nea şi raze harnicele stele,
Pentru noi, copiii, torc să facă ele,
Funia cu trepte pentru Moş Crăciun.

Lungă cât e drumul din pământ la cer,
Trainică să-i ţină coşului povară,
Vor întinde-o-n noapte, nevăzută, scară
Moşului ce luptă cu-ndârjitul ger,

Ca să ne aducă iar, de colo sus,
Pe la toţi copiii darurile care
Ni le va trimite, iar, la fiecare
Sfânta şi duioasa mamă-a lui Iisus.

Știi?
de Liliana Liciu

Vorbele tale cuminți, colind de iarnă prelins,
Cu ochii cârpiți de nesomn, la ceasuri de zori,
Lăcaș și-au găsit în inima mea, neatins
Mi-e zborul acum, de furtună, urmat de rigori.
Privirea mirosind a floare de dor aburindă,
Pe-un timp cu obrajii de toanele vremii brumați,
Nu-mi spune niciodată de ești cumva suferindă,
Tace frumos și-ți culege copacii prea încărcați.
De teamă că te pierd uneori eu mă ascund
Sub tâmpla catargului de glasul pietrei împins
Spre oaza amiezii prin gheață seacă valsând,
Când tălpile tale frământă pământul încins.
În pas cadențat trec păsări cu umerii goi,
Pentru tine anume venite din țărmuri celești,
Pe sub palmele tale făcute arcadă, sub ploi,
Răvășită mai taci și dincolo de toate citești.
Răsăriturile mele sunt nopțile tale pierdute,
Fără să ții socoată că poartă haine prea grele,
Prin ochii tăi eu aud doar lumini desfrunzite,
Știi, mamă, că brațele tale sunt verile mele?

https://youtu.be/jcdZ_c0FkL0

ROUA-I PLÂNSUL ȚĂRII MELE
de Mihaela Borzea

Plânge râsul în Carpații dezbrăcați de conifere,
Florile de colț, stinghere, printre stânci își strigă frații,
Urșii divorțează-n lipsa murelor coapte de soare
Și în cetina ce moare se stârnește-Apocalipsa.

Viile-n butoaie-și zbiară mustul curs pe-o neagră limbă,
Merele parfumu-și plimbă pe tarabe-n altă țară,
Grâul se întoarce-n pâine arsă-n vetre-nstrăinate
Și-n vârtejuri, îmbătate, zac trădările de mâine.

Sub ruinele-nvelite de zidiri prea fanteziste
Se aud balade triste din viori mucegăite,
Ana își rescrie cartea, strânsă-n faldul prăbușirii
Și predându-se iubirii, își suspină veșnic, moartea.

Roua-i plânsul țării mele, iarba-i este geană verde,
Sânge-i Dunărea ce-și pierde limpezirea-n vălurele,
Frumusețea-n ghinde-și ninge încarnarea de hârtie,
Eu instig la poezie neamul ce tăcând, se stinge.

-Vino-mi, patrie, acasă, nu mai sta amară-n lume,
Nu lăsa prunci fără mume, nici însingurați la masă,
Taie-ți somnul și-l dezleagă în al deșteptării umblet,
Vino-mi, patrie, în suflet, să mă simt și eu, întreagă!

SĂ PLÂNGĂ TOAMNA ÎN TURCOAZ, ȘI-N CĂRȚI SĂ SCRIE CU TRIFOI…
de Nicoleta Gordon

Ce dacă toamna lăcrimează cu cerul prins în arămiu,
Și frunzele foșnesc uitarea, răpindu-mi vara-n cenușiu?
Țin pulsul viilor în palmă, iau struguri, îi strivesc de piept,
Pun rouă pe arcada nopții, cu bruma lacrimii te-aștept.

Sunt anotimp cu rod de toamnă, aceeași care ne-a găsit
Prin slove albastre, într-o carte, cu colțul stâng mototolit.
Pe brațe-mi desenai poeme…cu litere și nimb de zeu,
În gândul meu cu gust de valuri, sufla un ultim alizeu.

Când marea-și încheia dantela pe glezna ruptă de furtuni,
Tu, timonier cu vânt de perle, vâsleai spre țărmul altor Luni.
Ai ancorat, strivind în palme, cărbunii ce ardeau mocnit,
În irisul cu gust de toamnă și ruginiu… acoperit.

Mi-e dorul împletit cu roua ce-mi lasă urme pe obraz,
Strig mării să închidă pleoapa, să-mi plângă toamna în turcoaz.
Citesc povești cu-n pui de fată ce-așteaptă verdele în cărți,
În patru frunze colorate de călimara altor hărți…

zodia rănii
de Valeriu Barbu

cine nu-i născut în zodia rănii
e doar o clonă
cine nu moare cîte puțin cînd vede
copiii lumii flămânzi
cine nu iubește muzica săbiilor
și nu fură mimica statuilor din parcuri
trecând pe lăngă bătrănii doldora
de experiențe greșite
și bolnavi
cine nu mușcă doar o dată din pâine apoi
împarte restul
este altfel fericit

fericit precum luciul ghețurilor
fericit precum stinsul cărbunelui
fericit precum porumbelul care s-a întors pe arcă

numai cei din zodia rănii sunt triști
dar tristețea lor îi este coajă rănii
altfel ar asurzi pnă și zeii acolo foarte sus unde
drept mai împart zodiile

Sub zăpadă
de Ana Blandiana

Se spune că zăpada ține de cald.
Ține de cald?
Te simți bine sub nucul
În care te cățătai?
Recunoști satul?
Cum toți sunt plecați
La căpșuni în Spania,
Satul pustiu e aproape asemenea
Celui din copilăria ta,
Doar cupola bisericii,
Învelită în tablă,
E mai urâtă.
Iarba va fi – o să vezi! –
La primăvară la fel.
Voi veni să te întreb
Dacă e adevărat că se aude cum crește…

vânt de noiembrie
de Ioan Peia

sub liniştea îngheţată a lunii
un câmp adormit, o perdea uitată de sunete
şi noaptea încremenită-ntre bufniţi

de unde vii, vînătorule
şi iscusinţa ta ce umbră pândeşte
din golul răscrucii

tu, însinguratule
în ce parte a nopţii mai sângerezi
sperând că dumnezeu va veni într-un camion cu daruri
şi-ţi va spune: alege-ţi o jucărioară hazlie
un diafilm cu sărbători cuminţi
în care prietenii chiar au chipul curat al maicii tereza

întunecate amintiri, – prezent cu storurile trase!

şi iarăşi singur
pe o şină de cale ferată
în eroismul dement al omului care ştie
care ştie care ştie care ştie
că vine din urmă pământul
asemeni unui căpcăun cu măsele de cărbune
asemeni unei profeţii îndelung ignorate
şi tu fugi încet şonticăind
panteră cu labele abia smulse din capcană
aflate în plin proces de descompunere

vânt de noiembrie
înfăşurat peste pielea crăpată a nopţii
a nopţilor

sub liniştea lunii
un om cu o mâna la ochi căutând nordul
şi urma unui explorator
pe câmpul adormit

ZĂPADA
de Elisabeta Iosif

Imaginea iubirii de nea, din gând s-a așezat
S-a răsfirat în nalbe cu chipul lor mirat
Simt cum tresar copacii – amurg de zei nestins
Oricare om e-un pom îmbrățișat și nins!

portretul bunicii
de Ionuț Calotă

e o zi în care simt că nu mai am vârstă
iar noaptea nu se mai grăbește să vină
azi nu mai colecționez obiecte
ci momente speciale
așa cum e portretul bunicii
pe care l-am schimbat pentru
două visuri și o virgulă
ciobită
a rămas o umbră pe perete
care în fiecare noapte crește
îmi acoperă tapetul
trupul
eu gonesc iarăși
pe un căluț de lemn
prin camera deformată
iar chipul bunicii
se tatuează
pe ochi orbi ai orelor
așa adorm pe patul meu de gânduri
îmi reamntesc că eu doar visez
ce mi se-ntâmplă

Știi?
de Liliana Liciu

Vorbele tale cuminți, colind de iarnă prelins,
Cu ochii cârpiți de nesomn, la ceasuri de zori,
Lăcaș și-au găsit în inima mea, neatins
Mi-e zborul acum, de furtună, urmat de rigori.
Privirea mirosind a floare de dor aburindă,
Pe-un timp cu obrajii de toanele vremii brumați,
Nu-mi spune niciodată de ești cumva suferindă,
Tace frumos și-ți culege copacii prea încărcați.
De teamă că te pierd uneori eu mă ascund
Sub tâmpla catargului de glasul pietrei împins
Spre oaza amiezii prin gheață seacă valsând,
Când tălpile tale frământă pământul încins.
În pas cadențat trec păsări cu umerii goi,
Pentru tine anume venite din țărmuri celești,
Pe sub palmele tale făcute arcadă, sub ploi,
Răvășită mai taci și dincolo de toate citești.
Răsăriturile mele sunt nopțile tale pierdute,
Fără să ții socoată că poartă haine prea grele,
Prin ochii tăi eu aud doar lumini desfrunzite,
Știi, mamă, că brațele tale sunt verile mele?

POARTA SUFLETULUI
de Lili Lazăr

Un om trecea prin fața porții, părea bătrân și lăcrima,
a zăbovit când ușa sorții, eu am atins-o ‘n fața sa,
un tremur a crescut în mine iar ochii strânși simteau durere,
cine-o fi omul care vine, duios și blând printre himere ?

Mirarea mea i-a atins chipul, era senin, cu ochi albaștri
și părul lung precum nisipul, tânăr, rămas printre sihaștri,
o licărire de izvor… dar când să-l chem, el m-a strigat,
avea un glas mângâietor și poarta mea s-a descuiat.

Timidă, ușa i-am deschis, eu, neștiind ce să-i mai spun
clipeam, gândind că poate-i vis și-i obosit de-atâta drum….
,,de unde vii, pe ce cărare vrei s-o apuci ,sau poate știi
că am în suflet o odaie și oaspete aș vrea să-mi fii!”

Intrând în casă, un copil sau înger, nu știu ce era…
ușor, pe-obraji îi curgea mir și fruntea dalbă-i strălucea,
am vrut să plâng dar m-a oprit, în fața mea stăteam doar eu,
și-am înțeles că am dormit, visând cum vine Dumnezeu.

SUFLETE PRIN VEACURI
de Virginia Pârvu

Te-am așteptat cu secole în urmă
Pe-atunci eram un suflet nou-născut
Privind, timid, speranța cum se curmă
În prima viață nu mi-ai apărut.
Și-am revenit reîntrupat în fată
Pe un tărâm sălbatic și arid
În treacăt te-am văzut, numai o dată
M-am rupt apoi din lanț prin suicid.
Destinul pare-a-mi fi a te cunoaște
Căci te visez și tot tânjesc mereu
Indiferent ce-aș fi, unde m-aș naște
Să te ador, iubire, ca pe-un zeu.
Am alergat nebuni prin mii de vieți
În fiecare căutat-am fericirea
Am fost și regi, și sclavi dar și poeți
Și-avut-am în comun numai iubirea.
În ultima din ele vreau să fiu
Cel mai umil din sufletele toate
Nimic pe lume eu nu vreau să știu
Doar dragostea s-o am printre păcate.

sonet- al luminii peste lumini
de Gabriel Gherbăluță

lumina ta mai dulce-i decât mierea
lăsată de albină-n urdiniş
şi mistuie cu zahăru-i din fierea
privirii aruncate pe furis

lumina ta lumina a dintâie
ca ţipătul copilului dintâi
rogu-te acum mai las-o să rămâie
în locul tău de nu poţi să rămâi

dacă îţi spun: lumina e ca tine
bulgăr de candel tare şi dulceag
ai să mă crezi ei tot i se cuvine
izvor al zilei dând să prindă cheag

te nasc lumină dintr-un alt cuvânt
de-mi luminezi cuvânt lumină-ţi cânt

cu vechi dureri
de Daniela Mihăieș

Eu te-aș iubi, dar vezi…
de-atâta frig ce-am strâns în mine,
de-atât de multă teamă de-ntuneric
ce ar putea să pună stăpânire pe-același trup,
să frângă din simțiri,
iubite,
în goana timpului ce ne confruntă și apasă ,
te las pe tine să arunci lasoul,
în nărăvașul freamăt de mustang,
amurgul, ștrangulând
să nu mai nască alte dimineți.

Eu te-aș iubi cu patima avută
cu vechi dureri,
cu pasiunea unei inimi nebune, fără vârstă…
Dar, conștientă, m-am eliberat
și-am răsturnat paharul de pelin,
iar mintea de prejudecăți și întristare,
sunt scăpate.

Tu m-ai iubit? Nu știu…
E prea târziu să vreau, să aflu,
noi ne-am iubit fără să ne iubim
și acum știu că nu ți-am fost, nicicând,
prietenă și nici amantă.

…curg riduri pe față ori pe mâinile cu sânii de omăt și gust de cer…
de Ioan Pop

Gândul minților se face nevăzut
când vine vorba și de întrupări sau fapte…
Tot așa și vântul crește ce-a născut…
și tot îngână cineva păsări de noapte…

E frumoasă răsuflarea…și e negrăit de cultă!…
Praful stărilor de piatră, de pustiu și de tristețe,
pentru ea sunt doar o joacă, însă, dacă este multă
vorbăraie și se latră ca-n Atena și prin piețe,

ea purcede să se facă roditoare, inspirând…
Însă-mi taie răsuflarea când începe să ridice
obiecte și să tacă îndelung, umblând
pe ape și umflând aripi de îngeri prin lagunele pitice

dintre sânii înălțimii veștede din Munții Oala.
Nici un suflet n-o să-i scape, dacă vrea să-l înrobească…
Însă toți nu fac, anume, decât să-i sporească boala,
respirând-o prin rețele de sorginte pământească…

Eu socot că n-o să-i crească, prea devreme, strălucirea,
însă mi-a simțit privirea poposind într-o strâmtoare
de corali din Marea Neagră, unde toată omenirea
se cocea în ochii ei, răpusă, iată, de căldură și de soare!

Respirația ei aduce lâncezeală și iubire…
Pare că-i de-ajuns, dar trece, ridicând bărci de hârtie,
lespezi palide de piatră și copaci doar cu-o privire…
Uimitor cât e de rece, uneori, când numai mie

îmi mai dă vreo mângâiere în amurg…sau dimineață!…
A crescut-o vântul ăsta demiurg, din poezia lui Homer,
și tot o crește, până curg riduri pe față
ori pe mâinile cu sânii de omăt și gust de cer…

O nouă zi
de Lăcrămioara maricica Niță

Mi-e teamă să ating cu gândul meu răsăritul,
atât de rece, atât de umed în dimineți de iarnă.
Cu toate acestea mi se deschide transparent
în fața ochilor mijiți…geană pe geană,
Asemeni aripilor diafane a unui fluture,
gata să prindă zborul spre ultima sa călătorie.
Îndrăznesc a-mi întinde mâinile către lumina soarelui,
însoțite de o aprigă rugă întru mulțumire
Celui de viață dătător,
Pentru a da putere oaselor mele şubrede şi binevoință
de a mă purta către apusul acestei noi zile.
Cu tremurânde mâini Bătrânul Timp îşi cerne sita,
Secundele îmi rămân agățate în porii deschişi
gata de a fi absorbite în epiderma,
Le număr, le primesc cu ardoare
precum însetatul în deşertul înfocat.
Buzele mele se întredeschid mimând sărutul soarelui
şi-mi murmur mie însămi :
“Bună dimineața, femeie! E-o nouă zi!”
Ultima modifica

Poate că nu mă crezi
de Daniela Toma

poate că nu mă crezi, dar şi eu am avut odată
o parte din trup care cânta pe stradă
şi-n care-mi adunam nălucile
să-mi spele eşarfele galbene şi să fluiere
cealaltă parte, mai obraznică, mai împovărată,
semăna cu umbra mea, mă părăsea deseori
şi nu ducea lipsă de nimic
în fiecare sâmbătă îmi căra pălăria de paie,
mă-mbrăca mireasă de-a-ndoaselea
şi-mi punea în cârcă o pădure de păsări
la fel de galbene, lumânări şi-o gură de apă
cum cealaltă jumătate-mi alunga mereu graurii,
mă vedeam nevoită să mă strâng singură la piept
ca pe un ziar vechi,
să nu mai vorbesc cu mine, să-mi lipesc doar noduri
pe trup
şi-o tablă de aramă
din când în când, mă culcam pe-o ureche în miezul zilei
unde se afla o culoare neîncepută şi un om viu
ce semăna izbitor cu mine
el, însă, avea sufletul de lemn
şi trecea pe deasupra

respir apăsat
de Mariana Cornea

nu voi mai spinteca fluviile sau visele
strălucind în soarele nopților
nu voi mai urca zidurile
nu le voi mai coborî
niciodată zbaterea
prea mult cuprins trist
mânuise pământul cât eram în el
după chipul Tău
mă bronzasem fără nici o dungă
îngeri cu cămăși de mătase
ceasuri încărunțite
se-nclinau
pe-un pat ca niște păpuși
fără ochi
fără albele zile
ori de câte ori ating lumea
degetele noduroase înfipte-n copilul
pe care-l șterg de lacrimi pe furiș
bat neîncetat valurile adâncului
ce mișcă
ce respiră
într-o dimensiune
în care justiția e o problemă personală
cum naiba să urci spre miezul tău
ca și cum orbii văd
schilozii umblă
iar păsările-s apele de-acasă

FLOARE DE LUMINĂ (2)
de VAL RĂZEŞU

Fără nume, fără chip, dorul mi te-a scris în soartă
din nevoia de senin a aceluia din mine
care cerurile-mi poartă în albastrul lui divin
şi mi te-a adus pe tine primăvara de la poartă.

Mi te-a scris în cartea mea de la-ntemeierea vieții
pe o pagină cu soare aurind zăpezi târzii
şi pe fruntea dimineții diademă sclipitoare
floare soarelui să-mi fii, să te cânte toți poeții.

Nu-ncăpeai între cuvinte, mi te-a scris cu clorofilă,
poate ochii tăi sunt verzi din sfieli de iarbă crudă
când te furişai copilă în codană să te pierzi,
de sub paşi să se audă cum răsare o idilă.

Câte ierni au viscolit cerurile ca să cadă
până s-au îmbrățişat într-un vis băiat şi fată
şi-a putut lumea să vadă în sărut iluminat
începând ,, Au fost odată, printre oameni de zăpadă…”

Să mai urc în primăvară, doar tu floare ai rămas,
desfă brațelele cuminți pe altar de bucurie,
pune-mi Cântecul în glas de pe buzele fierbinți,
rădăcina veşniciei în țărâna de sub pas.

Să urcăm din drag de drag, răstigniți pe crucea verii
să dăm sens nemărginirii doar pierzându-ne în noi
bucuriei şi durerii mai presus de legea firii
nemuririi să fim doi într-o zi a Învierii.

Să îmi ierte Ziditorul cu puterea lui divină
partea de întunecare unde fără tine-aş sta,
să îmi lase doar o vină, să îmi spună la plecare
,, Ai lăsat în urma ta şi o floare de lumină…”

Leac
de Emil Mureșan

Să iei cu grijă cinci flori din albastra cicoare,
Patru flori de romaniţă,
Trei frunze de mesteacăn alb,
Două crenguţe din lemnul domnului,
Şi-o sângerie floare a sălbaticului mac.
Le pui cu drag într-o apă în care deplină luna s-a văzut…
Le fierbi încet doar la lumina lunii,
Cu inima la iubit…
Cicoarea-ţi va spune cât.
Să bei sfios puţin câte puţin,
Cu buze ţuguiate
Şi cu inima la iubit…
Şi-acum, rupte-s făcăturile duşmancei
Şi pustiită ţi-e neliniştea iubirii!…

Uită-mă
de Cobanu Cătălina

Uită-mă-n poveste, departe de lume,
În povestea stranie a iubirii noastre,
Iar când nu vom mai avea nimic a ne spune
Să ne ascundem iar prin nopțile albastre.

Uită-mă într-un colț de suflet stingher,
Unde încă nu a ajuns nimeni vreodată…
Când dorul mă va cuprinde să-ți cer
Doar o aripă de cer și o noapte furată.

Uită-mă acolo unde se naște răsăritul,
În orizont senin de primăvară,
Iar când va fi ca să te doară hoinaritul
Să te întorci la mine în brațe ca odinioară.

Poveste de iarnă (pantum)
de Valeria Moroșan

Din nord-est, bătrânul crivăț bagă spaima în jivine,
Baba Ana,-nfofolită, se proptește în toiag,
A încremenit în gheață orice râu cu ape line,
Moșul trage din țigară și ascute un baltag.
Baba Ana,-nfofolită, se proptește în toiag.
Iarna poartă pe-ai săi umeri vălurite museline,
Moșul trage din țigară și ascute un baltag,
Vrăbii zgribulite zboară pe sub streșinile pline.
Iarna poartă pe-ai săi umeri vălurite museline.
Doi bătrâni, uitați de lume, mai așteaptă blândul mag,
Vrăbii zgribulite zboară pe sub streșinile pline,
Ochii lor apoși admiră zgomotosul vălmășag.
Doi bătrâni, uitați de lume, mai așteaptă blândul mag.
Un tufiș și-a prins în plete translucide cornaline,
Ochii lor apoși admiră zgomotosul vălmășag,
Crivățul pictează stele pe ferestre opaline.
Un tufiș și-a prins în plete translucide cornaline,
Amintiri din tinerețe se strecoară peste prag,
Crivățul pictează stele pe ferestre opaline,
Pruncii trec voioși spre case și în urmă sănii trag.
Amintiri din tinerețe se strecoară peste prag.
Jarul răscolit alungă frigul serilor alpine,
Pruncii trec voioși spre case și în urmă sănii trag,
Din nord-est, bătrânul crivăț bagă spaima în jivine.

Cu colinda la bunica
de Emilia Plugaru

O căciulă ţuguiată
Şi-o broboadă cafenie,
S-o colinde pe bunica,
Au pornit de la chindie.

Merg cu greu căci drumul este
Prea înzăpezit şi ninge,
Iar broboada cafenie
Una, două-ncepe a plânge:

– Vai, troianul e cât mine,
Ia-mă-n braţe, bade Nică.
Ce năvalnic neaua vine,
Iar eu sunt aşa de mică…

Nică nu-i cu mult mai mare,
Doar cu-n an şi jumătate.
O ridică în spinare,
Vrea s-o ducă dar nu poate…

Picii plâng, căci vor la buna.
Nici nu văd când înspre ei
Se îndreapt-un moş cu plete:
-Încotro, măi voinicei?

V-aţi pornit cu colindatul?
Hai, luaţi-mă cu voi.
Da-ţi mânuţele încoace.
Să pornim la pas vioi.

Ca să vezi, minune mare,
Le-a ieşit în cale-acum,
Nu un moş ca orişicare,
Ci chiar moşul Moş Crăciun!

La glas seamănă cu bunul,
Moşul, însă-i negreşit,
Mai bătrân, e alb ca neaua
Şi-i cu mult mai gârbovit.

Îmbrăcat în haină lungă,
Cu steluţe argintii,
Moşul îi ridică-n braţe
Şi-i sărută pe copii.

– Ieşi afară, bunicuţo,
Strigă picii chiar din drum,
Când ajung la poarta bunei –
L-am adus pe Moş Crăciun!

Zăpezi
de Ion sorescu

Curge simfonie albă
Dintr-un cer de păpădie.
Mugurii de ger grămadă,
Şuşotesc a poezie.

Lăcrimioare de pădure,
Într-un vals şoptit de vânt,
Cad alene peste lume
Efemere flori de gând.

Trec pierdut printre troiene,
Gerul muşcă din privire,
Vântul a pornit a geme,
Încurcându-se-n pădure.

Şi împrăştie mireasma,
Ce-a furat din părul tău.
Aromind, precum priceasna
Naşterii lui Dumnezeu.

Eşti aproape doar în gând.
În zăpadă sunt căzut,
printre fulgi te văd plutind
Şi topită-ntr-un sărut.

privește-mă
de Corina Dașoveanu

privește-mă
cum veghez cuminte
sunetele care s-au închis
în urechea ta,
chiar dacă
e un aer încins în gând,
de parcă vara și-a agățat cămașa
într-un cuvânt.

e dimineață în lume puțin,
nu trebuie să fiu văzută
cum îmi desfac pădurile la nasturi
cum îmi dezbrac ceața
și mă spăl până în brâu cu aer rece
ca un sunet arctic.

tu doar
vino și înfășoară-mi vorbele de la spate,
răsucește-mă albastră,
fumează-mă ca pe un antidot al neliniștii
și ai să mă auzi
cum îți cânt prin cap forme și litere.

Mama
de Friederike Mayröcker
traducere în limba română de Lidia Popa

Mama mea cu brațele deschise
ce m-a întâmpinat atunci când la ea veneam
mama mea cu cuvintele alese
când am sunat-o, să vin nu puteam
mama s-a întors
dar să vorbească mama nu a avut glas
Ochii s-au închis
când am ajuns târziu ultima oară să o îmbrățisez.

Legenda lăcrimioarei
de Vasile Alecsandri
I

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.

Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,
Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:
„Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,
Stau sufletele blânde, iubinde, fericite,

Gustând în liniştire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare…
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.

II

Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,
Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,

Şi-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?”

„Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare
Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”

„Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?”
„Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”

„Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?”
„Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!”

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,
Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!

Nu cheltui tristeţea
de Adrian Păunescu

Nu cheltui tristeţea prea curând
şi nu te sătura de suferinţă,
nu mai petrece zilele plângând,
că o să ai, de toate, trebuinţă.

Păstrează ochii tăi împărăteşti
pentru durerea care o să vină,
nu te grăbi, iubito, să boceşti
cât, încă, avem dreptul la lumină.

Oricum, tot va veni o noapte rea,
e fără sens a o trăi din vreme,
nu-i bine să cobeşti, iubita mea,
căci lacrimile lacrimi ştiu să cheme.

Antrenamentul nu e necesar,
tristeţea e o muzică spontană
şi a o provoca e imprudent
pe drumul dintre rană şi icoană.

Şi, totuşi, tu ar trebui să ştii
această veste dintre rău şi bine
că te iubesc de noapte şi de zi,
şi-n somn, şi-n moarte, nu pot fără tine.

Aşa că lasă nopţile din gând
şi nu râvni un vesel loc în turmă,
nu cheltui tristeţea prea curând,
păstreaz-o pentru clipa mea din urmă.

ELEGIE ÎN DECEMBRE’
de Ion Ţoanţă

Spune-mi, iubita mea în rochie cu bretele,
poveşti de viaţă, câte-n lună şi în stele,
la popasul din codrii de aramă, ştii poema,
dezleagă-mi prin vorbele-ţi vulgare, teorema,
în seri de toamnă târzie cu felinare gri petrol
să te întinzi pe spate cu muzică în si bemol,
chemându-mă apocaliptic, etalându-ţi copasa,
laudă poetului ce dăltuieşte –n vers sinapsa!

Fii fără grabă, secolul e abia la început,
figurile lui de Eros ne duc spre absolut,
Manon Lescaut e inocentă, oh, faţă de tine,
mă vrei un De Grieux adulmecat cu-arsine,
şi-n ceas târziu, la prima cocoşilor cântare,
să m-osândeşti la veşnică iubire …prin uitare.

Pelerinul
de Mariana Rogoz Stratulat

M-apropii de Tine cu pași de tăcee.
Lumina se cerne în faguri de miere…
Pe alb de mesteacăn
am scrijelit

https://youtu.be/jcdZ_c0FkL0

neștiutul nu e uitare
de Daniela Marginean

surâsul tău a zburat într-o pasăre
ca o revărsare de alb
ca o dezlegare de blestem

am crestat toate amintirile
și am pus sare.
simt nespusul palmelor.

lacrimile au secat
noi învățam să iubim din jumătăți
întregul răbdării
strânși în același trup

Sonet cu noi
de Viorel Boldis

Fluidă curge fără dâmburi
din pieptul tău în pieptul meu,
din Dumnezeu în Dumnezeu,
a energiei singuri sâmburi…

Acelaşi tu-n acelaşi eu,
iubire, bucurie, gânduri,
întrevăzute printre rânduri
ce se rescriu mereu, mereu…

Tot căutând, ne rătăcim
între zenit şi apogeu,
tinzând s-avem şi nu să fim…

Dar, înmulţind pe TU cu EU,
prin Noi, când ştim să ne iubim,
se tot repetă Dumnezeu.

Fiesta
de Tamara Tomiris Gorincioi

Mai facem un cerc, ne-nvârtim în cadrane
Am vrea să oprim timpul în calendare.
Fii ai lui Cronos ne devorăm propriile vise,
Evadăm din tipare şi patimi încinse.

Suntem azi şi mâine, cu stele-n priviri,
Rămânem cu iubirea topită în amintiri.
Suntem visul etern al unui mare titan,
Galaxii fără nume şi furtuni în ocean.

Ne macină timpul ca printr-o sită stelară,
Ni-e viaţa o cursă pripită prin vămi inelare.
O tablă de şah cu nebuni şi regii roboţi,
Suntem imitarea în timp a veşnicei roţi.

Ne vrem stăpânii lumii aici pe pământ,
Doar timpu-i etern ca un cosmic granit.
Ne bucură fiesta acestei treceri de ani,
Suntem visul de aur al unui mare titan.

AL NOSTRU RĂSĂRIT
de Mircea Trifu

Pe vârfuri mă ridic și ochii ți-i aprind
Ca două lumânări ce nu vor să se piardă,
În marea de obraji, ninsoarea stă cerșind,
Căci ploile de lacrimi întârzie s-o ardă.

Alintă-n moară, piatra, boabele de soare,
Lumina ce se scurge pe-o gură fără glas,
Parcă-i privirea mamei în vechea căutare,
Pierdută undeva pe drumul ce-a rămas.

Din marea adormită se leagănă o viață
Și focul palmei sale nisipul mi-l atinge,
Mă leagă cu durere în nesfârșita-i ață
Și-n valurile sale, sălbatică, mă-mpinge.

Plină de poftă-i viața și versul încă-i viu,
Când îl așterne noaptea în gândurile tale,
E ca o frunză mâna, mă-mpiedică să scriu,
De frică ți-o aud, scrâșnind din balamale.

Îmi umplu iar ulciorul cu șoaptele rămase
În dimineața ta, când preschimbat în soare,
Mă coboram spre tine din vise capricioase
Și-ți sărutam cu sete, deschisa a ta floare.

Îmi trec prin ochii minții dorite mângâieri,
Ca pe mănuși le-mbrac pe mâinile nebune,
Spre tine tu mă chemi din lumea de dureri,
Cu-o lacrimă ascunsă și-o mică rugăciune.

Solstițiu
de Liliana Trif & Ioan Grigoraș

– E cea mai lungă noapte din anul ce se stinge,
Închide, deci, oblonul să nu aud cum ninge.

Mă doare plânsul ăsta al anului ce moare,
Hai, vino, ia-mă-n braţe şi sulfă-n lumânare

Să stăm în întuneric, tăcuţi ca două sfere
În universul vremii ce-şi ia la revedere.

Sărută-mă şi spune-mi că anul care vine
Vom înfrunta destinul şi-o să ne fie bine.

E noaptea cea mai lungă din cea mai lungă iarnă,
Invocă, tu, zăpada şi roag-o să se-așternă

Peste căsuţa noastră, în anul care-şi curmă
Penultima poveste şi pleacă fără urmă.

– E noaptea ca o umbră ce-așterne peste case
Zăpezile tăcute, sub trena de mătase

Hai, vino, să ne-ascundem și să-mi colinzi o vreme,
Să uit ce lungă-i iarna. E încă prea devreme

Să tulburăm căldura acestei nopți când cerul
E mult prea sus, iubito, pe-afară numai gerul

Mai bântuie pe drumuri, deci, hai, rămâi în casă,
Să-mpodobim brăduțul, că mie nici nu-mi pasă

Că minutarul doarme sub un morman de cioburi,
Împodobește clipa cu vise și cu globuri

Și vino lângă focul ce toarce-a nostalgie
Să facem noaptea asta să sune-a poezie.

Crăciunul
de Ian Bach

Iubire maternă pentru pruncul ei născut,
O jertfă pentru bucuria fiecărui pierdut,
Iubire de tată pentru Cel nu al lui după Lege,
Un mesaj trimis de la tron chiar de Rege.
Ceea ce părea rău – achitat pe vecie.
Un înger cântând în noaptea pustie,
Vedenie de profet împlinită de Sus,
Un miracol – pentru că Dumnezeu l-a spus,
Un dar din iubire de la o inimă blândă,
Reîntruparea legăturii care fusese frântă,
Un pas înainte pentru a înţelege
Cum se simte-un prieten oropsit de lege.
Un suflet pelerin rătăcind departe,
Căutând un vis şi steaua din Carte,
Un mire-amintind că mireasa-i a Lui:
Iată ce e spiritul Crăciunului!

Magica seară de Ajun
Doina Agaleanu

Multe amintiri nescrise
s-au pierdut de-a lungul timpului.
Vor avea viaţă doar cele răscolite,
ce-aleargă acum în urma condeiului.

Învie-n cuvinte ce nicicând o să dispară
orice trăire adusă din trecut.
Astfel eu, mă cufund în amintirile din căsuţa de la ţară,
cuibărindu-mi sufletul unde-am copilărit.
*
În seara acoperită de un ocean de stele
răsună satul de la un cap ‘la altul.
Toţi copii-s adunaţi în multe cete
cutreierând uliţele, mergând cu colindatul.

Viscolul spulberă omătul
făcând troiene până la ferestre.
În case se vede cum arde focul
şi lumea cum de sărbători se pregăteşte.

Bucuroşi că-s porţile descuiate
colindăm vecinii cu voci puternice sau mai piţigăiate.
Nu-i uităm nici pe naşi, unchi sau bunicuţi
că ne pun în mână bănuţi mai mulţi.

Poarta-i deschisă şi la mătuşa Ileana
ce mereu ne aşteaptă cu panerul plin.
Sunt merele şi nucile, controlate de noi toamna
că prea erau aproape de drum.

Cu sfială pe cărarea bătătorită,
intrăm şi-n ograda preotului din sat.
Ne dregem vocea că-i cam răguşită,
şi din piepturile mici scoatem cel mai frumos colindat.

Mai colindăm pe ici, pe colea,
tot cu gândul la Moş Crăciun.
Ş-apoi ne grăbim toţi spre casă
uitându-ne, poate-l întâlnim pe drum!

Suflăm în mânile roşi ca racul,
că gerul a trecut şi prin mănuşi.
De omăt ne scuturăm cizmuliţele şi paltonaşul,
având mare grijă de trăistuță şi bănuţi.

Văd urme grele şi lumină-n fereastră
semne, că a trecut Moşul şi la casa noastră.
Tremurând, abia ating bomboanele în staniol
ce atârnă-n brad lângă biscuiţi, caiete şi câte un creion.

M-aşez la gura sobei să mă încălzesc
stârnind cu cleştele focul, ce arde mocnit.
Tresar când lemnele sub plită trosnesc
şi-n farmecul scânteielor e cel mai frumos Ajun.
*
Tot a fost adevărat, nu sunt nimicuri
şi-mi cad pe suflet în mii de picuri.
Eu strâng la piept averea acestei vieţi
umplând glasul amintirilor cu mii de frumuseţi.

Ţara slovei arse pe rug
de Liliana Trif

România eşti tu, România sunt eu
Şi e ţara de basm a copilului meu,
Încercată de cer, renegată de zei,
România-i comoara strămoşilor mei.

România e mama ce-şi strânge la piept
Fiii-ntorși din exil. Cine-a spus că e drept
Să fim robi umiliţi şi puţinul noroc
Să-l privim ca pe-un dar, când noi toţi la un loc

Am putea să legăm cingători peste munţi,
Doina noastră de dor ar zidi alte punţi
Între cer şi pământ, între Mureş şi Olt…
N-am cerut să mă nasc, însă azi mă revolt,

România-i a mea ca o lamă de plug
Care taie adânc slova arsă pe rug
A lui Blaga, Coşbuc, Eminescu şi Dorz,
România e macul din lanul de orz.

Ne dezicem ades de ce suntem şi-apoi
Descălţaţi de opinci îmbrăcăm haine noi,
Niciodată flămânzi, avem vicii şi bani,
Când ne-ntoarcem în sat, tot copii de ţărani

Am rămas şi acum, doar prin sângele meu
Curge-o doină de dor… România sunt eu,
România eşti tu. Renegată de zei
România e basmul copiilor mei.

ALLA ROMANIA
di Armando Santarelli

Romania,
Tu che del dolore di un daco
hai fatto una preghiera
di eterna redenzione.
Tu che all’oriente d’Europa hai dato un mattino,
guarda:
splendono le città antiche,
brillano le spade voivode
e ovunque i tuoi figli
cantano il tuo risveglio
con la mano sul cuore.

Nessuna morte per il Mastro e il pastore moldavo,
per le tue greggi e il tuo grano,
e il legno dei boschi pazienti
e l’acqua dei fiumi possenti
che portava le lacrime di occhi contadini
nel mare oscuro di una storia dolente.
Dove ha premuto lo stivale straniero
l’erba è rinata più folta,
le tue membra divise si sono intrecciate,
perché ti proteggeva la mano del Signore.

Sempre verrò sul tuo letto di neve
a baciare la croce
di una donna coperta dal velo,
ad ascoltare la voce latina
che promana dal suolo intriso
dei nostri sangui fratelli.
Offrirò la candela guizzante
al cantore della terra e dell’Astro,
le mie labbra scandiranno i suoi versi,
e il firmamento disporrà su Ipoteşti
una corona di stelle.

Al primo verde dei boschi
canterò la doina della vita,
e quando il vento rapirà le foglie
intonerò la doina del dolore.
Perché anch’io sono nato
in una casa di legno dal tetto di ardesia,
vicino a una chiesa affrescata,
ogni casa un lumino e un’icona
e la preghiera che arde
nel tuo cuore di madre,
o Romania!

Să ne facem daruri
de Nina Cassian

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenție
data de naștere, a noastră și a celorlalți.
Încă de dimineață,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârșească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinerețe și demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca și când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm și ne mișcăm alături de ei,
împărțind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruțătoare,
precum și cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea.

Seara mea de-Ajun
de Lidia Popa

Mi-e atâta de greu de Crăciun,
Când străinii întind a lor masă.
Bucate alese, un brad la fereastră
Si focul din cămin ce pâlpâie lin.

Mi-e atâta de greu de Crăciun
Când gerul îmi frige obrajii în lacrimi.
Mă chinuie dorul de casă cu patimi
Când obosită mă-ntorc de la drum.

Mi-e atâta de greu de Crăciun
Când văd timpul că s-a rătăcit prin nămeți
Inima-mi se strânge când văd pe la porți
Cete de copii veseli ce se-aud cântând.

La mine nu-i nimeni să cheme la poartă.
Să îi deschid ușa, să îmi cânte în prag.
Să-l poftesc în casă să-l cinstesc cu drag
C-un vin dulce, mere, nuci si-o turtă pe vatră.

La mine nu-i nimeni care să mai vie.
Au plecat cu toții spre al lor destin.
Oftez la fereastră, capul îl închin.
Candelă aprind, pentru izbăvire.

Și de-o fi la anul să mai fiu hai hui,
Voi scrie un răvaș, și eu, Moșului
Poate va citi, poate, cine știe…
O mână de om, dorul să-mi mângâie.

Ce bine că ești
de Nichita Stănescu

E o întâmplare a ființei mele
și atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti într-o îmbrătișare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dalți ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfirșire
se face coloană sau altceva
mult mai inalt și mult mai curând.

Ce bine că esti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că esti, a-ntâmplarii că sunt.

pastel de iarnă
de Liuba Liubastra

au încărunțit copacii peste satul amorțit,
din cer stele se cern dalbe și se-aștern peste-asfințit,
luna taie noaptea-n două ca o secere de aur,
iar din nori se-arată flăcări ca din gură de balaur…

cântă viscolul sub streșini ca și cum o doină veche
de demult și de departe iernilor le-ar sta de veghe,
în troiene doi pitici fac o babă de zăpadă,
i-au găsit și-un morcov mare, ce nu vrea lipit să șadă.

și atunci i-au pus în loc o splendoare de ardei,
doi cărbuni să-i fie ochi, în urechi – doi covrigei,
câte-un vreasc uscat ca brațe, din nămol – trei nasturi mari
și-o căldare ruginită găsită printre arțari.

stau lipiți de țurțuri case, un moșneag merge pe drum,
satu-i plin de vâjgălaie, prin hogeacuri iese fum,
eu mă plimb ca o fantomă răsfoindu-mi amintiri,
ce-au trecut fâl-fâl din aripi ca din ochi două clipiri.

au încărunțit copacii peste satul amorțit,
din cer stele se cern dalbe și se-aștern peste-asfințit,
cântă viscolul sub streșini ca și cum o doină veche
de demult și de departe iernilor le-ar sta de veghe…

din Vol. ,,poheme cu aromă de cafea și gust de winston menthol”, 2018

RIVISTA LETTERARIA  LIDO DELL’ANIMA Anno 2017 – di Lidia Popa

©

Informazioni & Contatti

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 6

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 septembrie 2018

Menuetul poeziilor

Cocktail de întrebări ucise și răspunsuri
congelate în cuburi de gheață cu mentă
de Lidia Popa

Al cui ești fiu ce ai încropit veșminte
dintr-o viață plină de nădufuri
dezbrăcate de amintiri brodate
într-o oglindă cu ochi de străfunduri?

Al cui ești fiu ce ai uitat de zămislirea
unor dimineți de speranțe tăcute
în deșertăciunea de acuzări simbiotice
acoperite de fade neînțelesuri?

Al cui ești fiu ce m-ai durut în azi
mai mult decât în ieri și în mâine,
ca o hipnoză a viitorului unui tiv
descusut de un sintactic motiv?

Al cui ești fiu ce împlânți înrăit
stiletul cu plăsele de argint
răsucind cu asprime inumană
în rărunchii dogmaticului destin?

Al cui ești fiu când niciunde-le
din tine, nu răsare fără a fi împins
de la buza prăpastiei ce privești
nădăjduind ca într-o atracție fatală?

Al cui ești fiu ce agonizezi de plăcerea
suferinței în doi ori aproape,
ca și cum trei-iul ar fi un număr prim
când e doar impar ca luna sângerie?
© Lidia Popa

Te caut, te chem, te doresc
de Mihai Amarie

Aripile nopții acoperă pașii pe stradă
Când trec printre clipe pustiu
Ecouri dechid amintiri sfărâmate
Și chipuri de îngeri se destind
Pe icoane născute din piatră

Te chem, te doresc, te caut

Pretind începuturi de cântec
În liniștea timpului care
Mă ceartă pentru setea caldă
A ploilor din asfințit cu miros de lut
În care prea tac pașii

Te doresc, te chem, nu te caut

Aripile îngerilor de porțelan pălesc
În cântecul primelor raze de soare
Sublim te ascunzi și zâmbești
Când știi că greșești
Pentru prima dată.

…cândva eram nemărginiți și uriași, nu încăpeam întregi în nicio casă…
de Ioan Pop

Pe strada noastră nu mai e noroi,
dar nici zăpezi nu sunt ca altădată…
Cândva, lumina străzii eram noi…
Acum până și luna e o pată,

o groapă de gunoi interstelar…
În stâlpii uriași dinspre Apus
se varsă ape negre și mortar…
Inăul poartă crucea lui Iisus…

Îl biciuiesc tornade diavolești,
iar ochii tăi sunt plini de gură-cască…
Vai, doamna mea, ce tulbure privești
în limpezimea ochilor de broască

și cu pești, din craterul matern al înserării!
Să mă iubești ar fi ca un blestem,
ca moartea unei cărți pe malul mării…
Mă iartă, plăsmuire, dar mă tem…

mă tem că o să-mi naști un alt poet,
iar eu abia îi cresc pe cei dintâi…
De-o vreme râul curge mai încet…
dar nu contează, dacă vrei, rămâi!…

Vom înnopta pe străzi sau la izvor…
Mai știi izvorul verde de la noi?…
Acum nu mai există, dar mi-e dor…
Socot că-i doar o groapă de gunoi…

Ce mai contează, pacoste, un loc,
un lac sau vreo fântână fără fund?…
Ne ducem la izvor și facem foc…
E inutil, iubito, să-ți ascund

dar n-am făcut nimic să le păstrez…
Nici n-am crezut că te întorci aici…
Credeam că ți-e de-ajuns să te visez,
dar străzile atunci erau mai mici,

iar tu erai atât de luminoasă!…
Eram nemărginiți și uriași,
nu încăpeam întregi în nicio casă…
Acum abia ne ținem după pași!

Adună și tu crengi să facem foc!…
Mai știi când îți spuneam că suntem zei?…
Nu te mințeam, iubito, dar în loc de
locul unde stăm sunt toate trei…

locul de-acum, cel viitor și tu,
adică un trecut cu stâlpi de fum…
Vom înnopta afară, dacă nu
vom înnopta în pâcla tristeții de pe drum…

Balaur şi inorog
de Emil Muresan

Voi, jivine fiare
Care vă daţi dalbe,
Pe voi, fugări-vă-voi
În smârcuri neclare
Cu şerpi ce şerpesc
Şi se-ademenesc
Şi-acolo amesteca-vă-voi!…
Iar voi, oameni prostiţi
Şi-ndelung preaminţiţi,
Pe voi, inorogu-voi
Şi înaripa-vă-voi
Cu-o dragoste nouă
Din lacrimi de sfinţi;
Şi cu-acest balaur
Săgeta-vă-voi
Să fiţi oţeliţi,
Să fiţi desminţiţi,
Ochi să vă iviţi,
Să nu fiţi prostiţi
De jivine fiare
Care se dau dalbe;
Iară…
din volumul Pene de paun

RĂTĂCIRI ÎN ARIPĂ ȘI ZBOR
de Nicoleta Gordon

Să m-adormi în așternuturi prinse de pilaștri lumii,
Și-apoi să-nvelești cu stele, respirații de-arbori triști.
Perne-muguri s-odihnească gând născut din colțul lunii,
Să ascundă nepăsarea trubadurilor artiști…

Ai uitat să-mi pui aripa, zborul mi-e în rătăcire,
Vin și mă-nconjoară vulturi, îmi tot fură dintr-un cer.
Am să-mi pun potcoave albastre, să cobor în fericire,
Să nu mă încarcereze…vreo lactee-temnicer.

De-am să las tăciuni de dor, într-o piatră, amanet,
Și-am s-alung însingurarea, nechezând sălbăticia,
Să pui jar într-o icoană, rugă într-un alfabet
Al seninului privirii…ce-mi citește veșnicia.

Sângerează talpa nopții, glezna mi-e îndatorată,
Vrea să dau tribut tristeții, amalgam de plumb și patimi.
A uitat Sahara crudă, dintr-o scoică-ndurerată
Ce mi-a ars aripa-albastră, într-un soare plin de lacrimi.

Să m-adormi, să-mi fii trezire, și-o să-ți pun în palmă Luna,
Am platit din datorie, mai am doar câteva frunze…
Când veni-va toamna clipei să-ntețească iar furtuna,
Vom fi duși deja departe…după aripi, zbor și muze…

La margine de lume, „pe mine, mie redă-mă”
de Daniela Mihaes

Într-o zi m-am ridicat…
Noroiul vâscos îngreuna poala rochiei,
Mă trăgea în jos… greutatea-i lipicioasă
Nu mă lăsa să părăsesc
Locul, obișnuit cu mine.
Eram de-a casei;
Casa umbrelor, a regretelor, a regreselor,
Casa cu porțile deschise
Pentru cei care s-au pierdut,
Care și-au uitat identitatea…
Aici, se cuibăreau cu genunchii lumii la piept,
Tânguindu-şi chinul surd, din oase.
Mi-am dezvelit gleznele încărcate de dureri;
Îmi târam pașii să ies din întuneric…
Mi-era un dor intens de săgeata dimineții,
De ramurile verzi ale copacilor,
Mi-era dor ca vântul să-mi mângâie obrajii,
Să-mi treacă prin păr ca un pieptene,
Descâlcindu-mi gândurile.
La margine de lume,
Orizontul mă aştepta să renasc.
din volumul ”La margine de lume”

Ne iartă tată!
de Lacramioara Maricica Nita

Jos în vale, la casa părăsită trăia odată un bătrân
Cu păru-i alb, cu fața gârbovită, un pisoiaş adăpostea la sân.
Doar el îi rămăsese credincios, băbuța lui îl părăsise
Cei trei copii în lume-s duşi şi dorul greu îl năpădise.

Tu Ană, tu Ioane, tu Catrină mai ştiți voi ulița din sat?
Aceea cu pietriş şi humă, ce-n fiecare zi împreună ați călcat?
Până sosit-a blestemata clipă, a goanei după bogății
V-ați dus departe taică, prea departe şi cântă vântul a pustiu în vii.

Uitară-ți joaca prin livadă şi sunetul tălăngii la apus.
Uitară-ți gustul caşului, a cepei şi-a laptelui
pe seară muls.
Uitară-ți cetera bătrână şi dansul junilor la sărbători
Uitară-ți gustul apei din fântână, sărutul
soarelui în zori.

E sărbătoare-n curte la vecinul, copiii săi acasă au venit
Văd nepoței jucându-se cu mingea, de gălăgie şi mâții au fugit.
O lacrimă descătuşată îmi lunecă pe-obraz privind pierdut la ei
O Doamne , umple-mi curtea! Cu-ai mei copii şi nepoței!                                                         Prin geamul prăfuit zăresc o lumânare ce pâlpâie încet în cana cu mălai                                Deschide ochii taică şi mângâie-ți nepoții, te uită-n urmă , ce alai!                                                Un popă hârâit îți cântă azi prohodul , tu mut rămâi şi surd şi orb                                         Portița stă să cadă şi-a năpădit mohorul , degeaba plâng şi lacrimile-mi sorb.
Ne iartă tu căci orbi am fost, fugind năuci după avere
Ne iartă azi căci n-am ştiut cum te topeai de dor şi de durere
Târziu am înțeles,nu-i altă bogăție decât să ai tăi părinți

Azi i-ai pierdut, tăcuți plecară, nu-i poți răscumpăra cu doi bănuți!
În lacrima unui bătrân se distilează nămolul unei întregi vieți…

Uită-mă
de Catalina Cobanu

Uită-mă-n poveste, departe de lume,
În povestea stranie a iubirii noastre,
Iar când nu vom mai avea nimic a ne spune
Să ne ascundem iar prin nopțile albastre.

Uită-mă într-un colț de suflet stingher,
Unde încă nu a ajuns nimeni vreodată…
Când dorul mă va cuprinde să-ți cer
Doar o aripă de cer și o noapte furată.

Uită-mă acolo unde se naște răsăritul,
În orizont senin de primăvară,
Iar când va fi ca să te doară hoinaritul
Să te întorci la mine în brațe ca odinioară.

ARES, LUCEAFĂR STRĂIN
de Mircea Trifu

Îmi pun o noapte pe umeri și-mi petrec singura viață,
Sorbind laptele cu gheață dintr-o ceașcă fără stele,
Dăruită-n gând de ele când eram ce nu mai sunt,
Pe-un nemuritor mormânt, Crucea gândurilor mele.

Ares mă numea Apollo sus pe-un cer de gelozie,
Pe-undeva prin poezie mă striga “Soarele meu”,
Afrodita-n versul său, ce-a rămas închisă-n cartea
Unde stă și teme moartea fiului lui Dumnezeu.

Mă trezea gustul de sânge fără ierni și fără veri,
Morți sleite de puteri strânse-n gânduri neucise
Și când ceru-mi adormise, eu și câinele și-o carte,
Ne-am lăsat, Ares, departe fără viață, fără vise.

Și-am găsit un munte trist bântuind ca Necuratu’
Când își mai certa săracu’ șatra lui de lupi cârpiți,
Dar cu aripi printre dinți și o Lupă-n loc de zână,
Ce în cort doarme pe-o mană, de dorește s-o alinți.

Fac ceaune ca țiganii când de morți mă-ndepărtez,
Doar din-alea de botez, căci e Lupa-n visul meu,
Lumânări de nuntă-s eu, până o s-ajung cioban,
Să îmi nască-o dată-n an câte-un fiu de Dumnezeu.

Și să ne-mpărțim un munte, mai înalt de dimineață
Sorbind laptele cu gheață în ceaune de hârtie,
Nemurirea-i erezie, vreau să mor dacă-o să-mi vină,
Să mă duc singur de mână într-o altă poezie.
https://youtu.be/Z0DQxI3KM7o?list=RDkn1gcjuhlhg&t=42

ȘI DACĂ ”MOARTEA”, NE-AR VORBI…
de Adrian Goia

Nu ştiţi ce-aţi îndura de n-aş fi fost,
Eraţi vasali ispitei de a fi..,
Aţi fi trăit “un veşnic” fără rost,
De nu aveaţi nevoia de-a muri.

Aţi fi rămas bipezii rătăciţi,
De nu opream căderile din tâmple.
De-aceea s-a dat lege să muriţi,
Mai rău de-atât, să nu vi se întâmple.

Şi eu îi pun groparului lopată,
De mâna mea, făptura vă îngheaţă;
Când trupul încetează să mai poată,
Eu sunt întâia artă, după viaţă.

Vă sunt o mamă-n clipele fatale,
Şi ţin în palmă inimi care bat.
Eu nu sunt o osândă de spitale,
Plutesc deasupra voastră ne-ncetat…

Şi-o să sfârşească tot ce este viu,
De la-nceput pe frunte vă sunt scrisă;
Dar clipa-aceea îngerii o ştiu,
Căci vin, când la poruncă sunt trimisă!

Şi totuşi cât de greu îmi este-atunci,
În vieţi abia-ncepute să cobor;
Când smulg de lângă mame chiar şi prunci,
Îi iau, şi plâng şi eu deasupra lor.

Nu mai urlaţi cu lacrimi înspre mine
Când totul se întâmplă c-un motiv:
“Nici viaţa nu e veşnică, în sine,
Dar nici n-o să muriţi definitiv.”

Mai sunt din voi, puţini la număr care,
Nu mai răzbesc cu soarta ce o au;
Indestulaţi de-atâta încercare,
Mă cheamă chiar ei înşişi să îi iau.

Vă văd zâmbind când pântecele naşte
Chemând din nou un suflet la destine,
Uitaţi că-aceeaşi soartă îl va paşte,
Sărbătorindu-i drumul către mine.

Dar eu vă sunt în fapt o sărbătoare,
Şi-atunci când pun un capăt la destin,
“Nu voi muriţi, ci viaţa voastră moare,
Eu doar vă-ntorc în taină la Divin.”

Şi-atunci când timpul vostru va veni,
Tot eu rămân eterna vinovată,
Când voi trăiţi în fiecare zi
Iar eu cobor la voi numai o dată…

Să puneţi semne negre la fereastră,
În ac pe straie, moft de catifea…
Şi ce ciudat, eu sunt numai a voastră,
Pe mine însămi, nu mă pot avea…

Reminiscențe matinale
de Liliana Liciu

E dimineață fastă la poli de infinit,
Sub felinare ude de-albastre sărutări,
Flămândele iubiri plecate la-mplinit
Înmuguresc tăcute poteca-n depărtări.

Cu tainele peniței stau la taifas poeții,
Sub cerul adâncit în rugi monumentale,
Plimbându-și nepăsarea prin aurul cetății
Ca la paradă trec reminiscențe matinale.

Își scutură sub streșini cenușile de iarnă
Havuzele gătite, ţâşnite dintre ziduri,
Lăsându-și fandosite amprentele pe marnă
Reminiscențele își spălă o inimă de riduri.

Și-a pus pe la revere pădurea trandafiri
Domestici, nedormiţi, odată în dileme,
În grabă au venit şi agențiile de știri,
Să-i închinăm iubirii veșnice poeme!

apropo
de Corina Dașoveanu

apropo,
ia-ți degetul
de pe butonul meu de emoție.

de-aseară,
de când tu ai comis infracțiunea,
iar eu sunt crima,
ucidem mașini, continente,
rețete de chilli, zile de marți
în aceeași pauză de milă,
moartea este concediul în care mergem din capriciu,
neinvitați,
așa că ne mobilăm de acum
insula.

apoi vom rămâne la cină,
ne aprindem greșelile în candele mici,
nu sunt deplin terminate
pentru că
eu încă sunt italic,
iar tu încă ești bold.

nu suntem concepte flexibile,
nici termene scurte,
m-am regândit,
te-ai regândit,
deschidem insula,
hai dracului să bem osânda
cu două cuburi de gheață.

despre timp ca o spirală
de Gabriel Gherbaluta

şi se făcea că era urma
lăsată de talpa ta
pe nisipul umed al unei plaje
spălată de valurile unei mări a cuvintelor
piatra rotunjită de pe tărmul
la care poposise pentru odihnă
toamna liniştitoare a cuvintelor

abia atunci şi acolo aflase că
ruginiul este adevărata culoare a
iubirii împlinite
iar veşnicia îşi are propria muzică
în vuietul mării lepădate într-o
cochilie spiralată de melc
undeva către vama-veche…

Săgeată de tigru
de Ioan Corin Culcea

Dragostea ta
îmi e săgeată de tigru
în rostul fiecărei dimineți albite sub mângâierile frunții.
Cu tine alături, sfioasa mea umbră
nu se mai ruşinează,
moartea îmi urăşte fiecare pas,
fiecare însorire din sărutul tău ca un peşte
zbătându-se să îşi depună icrele…
Sunt un soldat care nu luptă pentru el,
dar luptă pentru dragoste,
chiar dacă ştiu că după mine vor rămâne
doar umbra, zâmbetul şi cuvântul trunchiat,
un car alegoric prin aerul sterp.
Sper să se întâmple cât de târziu…
Acum sunt ocupat să îți dăruiesc
toată simțirea din degetele orbului,
venele mele
îngroşate de viață.

Lumânarea – sonet
de Viorel Boldiş

Treceam prin viaţă ca pe-un drum de ceară,
Când poate, doar aşa, din întâmplare,
Mă-ndrăgostii pe loc de-o lumânare
Şi mă topii ca iulie-ntr-o vară.

Şi picurau din mine stropi de soare
Ca licuricii tremurând în seară
Prin iarba tot mai seacă şi mai rară…
Muream de tine ca de-o sărbătoare.

Dar ce-mi plăcea… şi cât aş vrea să steie
Acest crâmpei de viaţă pe vecie,
Să ard încet, la focul tău, femeie.

Iar când topită-mi carnea va să fie,
Timid se va nălţa din nou scânteie
Şi-o altă lumânare va să-nvie.

Durere
de Ion sorescu

Plecaţi, unde-am văzut cu ochii,
Răpuşi de suferintele din tară.
Ne cresc orfani, copii şi nepoţii.
Suntem doar lacrimi care dau pe-afară.

Am părăsit părinţi şi satu-n care,
Copilăria moare răstignită.
Pe uliţi urlă câinii a-ngropare
Şi totul e o ceaţă, zdrenţuită.

În suflete mai pâlpâie credinţa
Că-n marea lui iubire, Dumnezeu
Va zguduii din temelii conştiinţa
Nebunilor, ce ne-au abandonat mereu.

Haideţi acasă, trupuri părăsite,
Cu inimile arse de dureri.
Suntem cu toţii umbre, obosite.
Noi rătăcim pe-afară, ceilalţi pe nicăieri.

Ai văzut lumina întrezărindu-se…
de Irina Lucia Mihalca

Ai văzut lumina întrezărindu-se
în fiecare unduire a cuvântului răscolit în tine
prin umbrele polarizate ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.

– O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă, azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens.

– Sărutul tău mi-ar fi
şi cântec, şi lumină, dulcele meu mister!
Totu-i un flux ce vine, se-ntoarce-n noi,
în valul mişcărilor, în dansul sunetului, mă simţi.
Agăţată de tine cu ambele braţe, cu ochii închişi,
avalanşă de stări, frenetic extaz, contrast de culori
în tensiunea dintre lumină şi clar-obscur.

Comunicăm prin inimi, fără cuvinte,
o cale a îngerilor de a spune: “te iubesc!”,
o undă de lumină pe cursul apei
ne conduce spre cucerirea paradisului.

Ce te-a făcut să ai atâtea îndoieli,
să nu poţi deschide ochii întredeschişi,
crezând, cumva, că vei putea să vezi?
Te descoperi şi vezi
tot mai mult din taina lumii,
am fost cu tine
din prima clipă în care-am venit aici.

– În glasul tău vuieşte marea
şi cerurile amuţesc, spunându-mi pe nume!
Care sunt lumile în care vrem să respirăm?
Suntem un strop din iubirea infinită
răsfrântă peste lumi,
cu tine nu există nici început, nici sfârşit.

Începe să se ridice cortina poveştii din visul adus,
deschizi lumina, întorci universul,
o literă tare, chirilică, se strecoară-n peisajul vieţii.

Unde mai găseşti fereastra când totul e deschis?
Parcă visele vieţii întregi ţi-au răscolit existenţa…

Atata iarna è in vara asta                                                                                            de Zâna Azamfiricăi

Atata iarna è in vara asta
Si-atata gheata in priviri
Vad oameni amorțiți pe strada
Ce viețuiesc in amintiri…

E-atâta iarna-n dimineți arzande
Sub geana-i fulguiesc visarile-nghetate
Si pe țărână seaca, muribunde
Se-nsiruiesc speranțe-inchilozate!

Tăceri prea lungi, s-au transformat in iarna
Promisiuni, refugiate-n fulgi!
Si crivat nemilos le-nvarte si le toarnă
Pe raze zdrențuite, in plânsete prelungi

Atata iarna curge din nopțile fierbinți
Si-atâta nepăsare ne-nconjoara
Ne smulge bucuria, cu gheare si cu dinti
O prea geroasa iarna, din asta calda vara!

La fântână
de Vasile David

Cu ulciorul strâns în mână
pășeai seara la fântână,
lumina eterna lună
chipul tău din cer,
satul molcom se-odihnea,
în văzduh pacea domnea,
buza tainic îți zâmbea
într-un colț mister.
Of, draga neichii, leliță,
te-așteptam în poieniță
să văd dulcea ta guriță
și-un sărut să-ți fur,
să-mi dai apă din ulcior,
să înec al meu fior
și-n sărutul tău să mor
ca un trubadur…
Și mă pierd prin amintiri
cu-ale lor sfinte trăiri
când alei de trandafiri
astăzi ne despart
tu bei apă din cișmea,
goală-i poienița mea,
nu mai este cum era
și ulcioru-i spart…

Gând de duminică
de Ghitescu Lamureanu Elena

Simt un gând de duminică,
miel rătăcit pe imaşul dintre aparenţă şi adevăr,
botul umed străluce ca o lumânare aprinsă,
adulmecă sfios semnele,
reazimă iluzia de umbra sa,
gustă din lacrima secundei irosite
şi işi aşteaptă stingerea,
o stingere care să alunge întunericul,
să rupă lanţurile tulburătoare,
ca o sămânţă care părea aruncată in zadar,
să crească, să crească , să plutim împreună
dincolo de marginile lumii…

piatra de pe suflet
de Valeriu Barbu

își spăla mâinile prea des
ca și cum ar fi vrut să înlăture
o vinovăție
mătura de trei ori pe zi în fața ușii
iar foșnetul măturii îi părea cântatul
cocoșilor lui petru
ștergea cu spirt tocurile ferestrelor
sticla lor lăsând-o
cu pete bătrâne de praf și grăsime

la o înălțime anume sta
urma unui nas lipit
mereu în același punct
poarta între lumi neîndeajuns de paralele

în copacul din fața casei
atârnau o mulțime de praștii
semn că trecuse pe acolo o copilărie
plină de păsări
motivul pentru care
orice speranță știe acum zborul static
și toate astea
până astăzi
când
s-a oprit apa
s-a oprit aerul
s-a oprit mușchiul feței într-o expresie
ca atunci când se moare de râs

mâinile începură să dea din aripi
să zboare de-adevăratelea

ca din praștie țâșni
piatra de pe suflet
izbi cu putere direct
în geamul lui Dumnezeu

Vitralii

de Marioara Visan

Prin suflet pripeag lumina desnează forme

vitralii de emoții ce îmbracă suspinul

bucăți îmbinate în imagini diforme

ce încearcă să deseneze cu lacrimi destinul

stângaci uneori lumina pătrunde

prin ochiuri de suflet încă neîntinat

sclipiri colorate de doruri profunde

formează vitraliu iubirii de neuitat

a locului unde în ființă s-a întrupat.

În suflete ce uită de unde-au plecat

n-ajunge lumina din raiul strămoșesc

căci locul e trist și întunecat

li se pare doar că viața trăiesc

fără să vadă o rază de soare

prin vitraliu locului ce-l părăsesc

totul e searbăd și-n juru-i rămân

doar așchii de fior românesc

sărmane suflete cu vitralii sparte

împrăștiate prin lume trăiesc

trista cale ce duce spre moarte.

TU…

de George Lupascu

Tu iartă-mi îndrăzneala, de-ați fi bătut la poartă;
În jur era-ntuneric și-am rătăcit cărarea;
Umblam pe drumuri, singur, trist și bătut de soartă,
În ochi, cu-n val de lacrimi și-n suflet, disperarea.

În anii fără număr, de când visez la tine,
Umbrită mi-a fost partea, lăsată pe pământ
Și-am mestecat cu lacrimi, bucata mea de pâine;
Mereu de unul singur, prin ploaie și prin vânt.

Să nu-mi răspunzi vreodată, chemării inutile,
Mai bine, mă îngroapă, sub ghețuri de tăceri
Și fă-mi un strai cernit, din restul unei zile
Și o cămașă albă, din restul unei seri.

Tribut singurătații, plătesc, de-o veșnicie;
Căci defectiv de număr, a fost subiectul meu;
Datornic insolvabil, chiar din copilarie…
Și nu mai am pe nimeni, decât, pe Dumnezeu.

Vei vrea, să-ți fiu alături, când eu voi fi plecat;
Un contratimp ne leagă bucățile de zi,
Însa verdictul soartei, a fost deja fixat:
Nici azi, nu e posibil, nici când, nu voi mai fi.

Cum ar fi fost să fie?…E greu de dat răspuns;
O viață împreună, nu-i veșnic vis feeric,
Căci uneori, se pare, nimic nu-i de ajuns,
Ca să aprindă focul, în vetre de-ntuneric.

Mari semne de-ntrebare,, ne vor umbri într-una,
Iar pacea nu se-așterne, sub înveliș de spini;
Din spini, regretul veșnic ne va-mpleti cununa
Și vom rămâne veșnic, aceiași…doi străini.

Sub scânteierea florii de gutui

(sonet)

de Camelia Ardelean

Sub scânteierea florii de gutui,

Am decupat simţirile de ceară,

Ce mi-au lăsat nervurile să doară,

În desfrunziri cu gustul amărui.

Şi domolind silabe-n călimară,

Am cutezat, în vise albăstrui,

Să îmi agăţ iubirile în cui,

Ca pe-o ebóșă palidă, neclară.

Când degustăm himerele în doi,

Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,

Sau înotăm prin lanuri de trifoi,

Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră,

Ne aruncăm în patimă mai goi

Decât un strop de ploaie în polatră…

 

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 5

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 giugno 2018

Menuetul poeziilor

vai celui

de Valeriu Barbu

în orașul ăsta umblă haotic
țanțoșe
lațuri, securi, gloanțe
rânjete, ocări, fățarnice amabilități
paradele doliului propriei morți

infinite sacoșe, adesea goale
târâie silnic contururi de oameni
le varsă puhoi în gurile de metrou
un fel de scurgere după o ploaie pestriță
torențială

cerul imediat mustește de rugi betege
întoarse spășite, neîmplinite
zei confecționați smulg cu forța ofranda
sângele copiilor încă neiviți

în aer, la un milimetru de țărână
acolo unde începe cu adevărat Cerul
se zvârcolește iubirea
confundată cu o biată secreție

vai celui care o calcă
vai celui care sfârșește într-o sacoșă
cu inima, cu ruga, cu puterile toate…
vai celui care-și smulge doliul acela și urlă
exist

Cântec de dragoste la marginea mării

de Nichita Stanescu

Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile ţărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii deschişi spre ea,
şi vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.

Vor rămâne prăpăstiile şi peşterile goale,
peştii vor plesni aerul prăbuşit cu cozile,
stârnind mărgeanele domoale
şi corzile.

Uite, epava corăbiii lui Simbad marinarul
cu un colţ se sprijină-n scoicile cenuşii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleştarul,
peste toate punţile aleargă raci vii.

Îţi dăruiesc o stea de mare, un crab şi un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb şi am să vin
cu braţul întins, să-ţi mângâi chipul.

Pledoarie

de Florentina Niță

Poezia se cere mai întâi apărată

De rostire uşoară, de banale ispite,

De capcane întinse gândul s-abată,

De a pune nimic în prea multe cuvinte.

Când să iasă în faţă erupe deodată,

Cu-ngânări de prisos, să adoarmă menite,

Poezia se cere mai întâi apărată

De rostire uşoară, de banale ispite.

Piatră de diamant îndelung cizelată

Cu vibrări scânteind de luciri oţelite,

Să nu-i ferece zborul zidiri ruginite

Şi-aripi largi să îi poarte rotirea înaltă,

Poezia se cere mai întâi apărată.

DOINA ZILELOR DE MÂINE

de Mircea Trifu

Dac-aș ști să mă dezleg de a mea singurătate,
Aș dori, eternitate, să mă-ngroape-al tău pământ
Și-aș lăsa orice cuvânt de pe coală să devină,
Clipa ta fără odihnă pe oricare-al meu mormânt.

Permite-mi să plec

de Gabriela Drăghici

Permite-mi să plec din visul tău
Şi de-ai vrea realitatea s-o vezi…
Că n-o să fiu a ta vreodată eu,
Pentru ce ai vrea să mă păstrezi?

Frumoasă-i limba noastră

de Grigore Vieru

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.

singur te naşti, singur mori

neomenesc de alb

de Mariana Cornea

scribule

unii ţi-ar spune

roade cu dinţii

cel mai frumos sunet, spaţii fără sfinţi

taie subţire carnea-ţi de taftă

străluceşte scribule, firidă-n ţărână

în poală rezonanţă până la vierme

acoperă-ţi chipul, cu cine te-a părăsit

şi-n dosul pleoapelor şterge oglinzile

atât cât trebuie, să coşi piatra de scoică

frângându-ţi mâinile, lemne de foc pentru ierni

vânturi ascunse-n piele de îngeri, suflă tăişuri

negustori de piele, colecţionari de colivii

aleargă mai strâmbi, aleargă mai drepţi

la fel ca naşterea nopţilor, dinainte

dumnezeul tău stă nemişcat, pe marginea mesei

te-ai nimerit acolo mai alb decât liniştea

două-trei minunte şi pleci şoaptă printre dinţi

Legenda lăcrimioarei

de Vasile Alecsandri

I

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.

Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite

Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.

Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.

Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,

Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:

„Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,

Stau sufletele blânde, iubinde, fericite,

Gustând în liniştire cerească veselie

Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare…

Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.

II

Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,

Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,

Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,

Şi-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile!

Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?”

„Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare

Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”

„Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?”

„Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”

„Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?”

„Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă

Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!”

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,

Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!

 

 

CĀUTARE…ÎN ZORI
de Silvio Sticea

Te cāutam în zori ca-ntr-o visare,
Mi te zideam adânc în trupul meu,
Dar tu… tāceai ascunsā în mirare…
Când te iubeam sub arc de curcubeu.

Pāreai desprinsā dintr-un vechi roman,
În tainā… mi-ai pātruns de nicāieri…
Si-n pasi de dans sub cerul diafan…
Îmi rātāceai aiurea-n umbre de tāceri.

Destinul meu începe sā-si plāteascā
Tribut iubirii, ce cu sperante l-am hrānit,
Dar timpu-n clepsidrā începe sā loveascā,
Cāci… mi-ai pātruns în trupul meu rānit…

În urma mea atâta mi-a rāmas, cuvântul;
Sā-i spun tācerii tale ce încā nu i-am spus
Si mā voi stinge-odatā cu pāmântul,
În zorii tāi albastri… se-nchin-al meu apus.

Cântecul cel vechi al Oltului

de George Coșbuc

Vine, tată, Oltul mare;

Malul stâng de-abia îl zăresc.

Las să vie Oltul mare,

Că, români de când trăiesc,

Oltul tot la piept ne are

Şi-i al nostru şi ne ştie

Şi nu bate cu mânie

Malul cel basarabesc.

Vine mare, las să vie

Că ni-e sol dumnezeiesc.

Vine, tată, Oltul mare,

Brazi trăsniţi rostogolind.

Las să vie Oltul mare,

Căci tătarii-ncoace tind,

Dar li-e Oltul în cărare

Şi n-au inimă să-l treacă

Şi sperieţi se-ntorc şi pleacă,

Cu noi horă nu se prind.

Las să vie, că-i îneacă,

Neamul nostru mântuind.

Vine, tată, Oltul mare,

Şi cu sânge-amestecat.

Las să vie Oltul mare,

Că mulţimi de oşti tătare

El pe mal a apucat.

Lifte poartă, lifte duce,

Lifte, bată-i sfânta cruce;

Oltul capul le-a mâncat!

Las să vie să-i apuce

Că ni-e scut de Domnul dat.

 

Flori de câmp

de Doina Sandu

Vino iubito, să cutreierăm

câmpul plin cu flori

și, să mirosim  bobocii

ce-au crescut în zori!

                                                                                                                                                                                                                                                              S-alergăm printre flori

ce cresc la soare, la umbră,

pe multe cărări,

ținându-ne de mână!

Din margarete, fă-ți cunună,

cercei, din albaștri clopoței,

iar, în joaca de copii,                                                                                                                                                    din baltă să rupem stânjenei!

Să mergem rătăcindu-ne aiurea,

pe poteci neumblate,

călcând iarba sălbatică,

furându-ne dragostea, cât se poate!

Sufletele noastre să se îmbete

cu parfumul florilor de câmp

și tot mai aproape să auzim

greierii prin iarbă cântând.

Li se înroșesc obrajii

ca macii din câmpul cu grâu,

înecându-se-n iubire,

ce n-o mai pot ține-n frâu.

*

Li se înroșesc obrajii

ca macii din câmpul cu grâu,

înecându-se-n iubire,

ce n-o mai pot ține-n frâu.

Auzind prin firul ierbii

susurul apei de izvor,

ei rămân mereu alături,

desmierdandu-se cu dor.

Brațele pe lângă trupuri

le rămân împletite,

și cu săruturi fără număr,

răspund dragostei împlinite.

Ale lor gânduri toate,

sunt îngânate cu mult dor,

în înalt, de-un stol de mierle

ce se rotesc de-asupra lor.

De pe-o creangă de cireș

cucul, cântă să s-audă,

din pădure până-n șes

rătăcit și singurel.

Trestia  ușor s-apleacă

în a vântului adiere,

tremurând pe-oglinda apei ,

lângă două umbre negre.

Tresar din vis, când de pe maluri

sar broaștele vesele-n  pârâu,

ascuzându-se-ntre-plante ,

la ceas de seară, la ceas târziu.

Iubitei întristate

de George Topârceanu

Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,

Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,

Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,

Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac…

Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!

Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,

Crăiasa mea iubită – regina florilor –

Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!

Să nu te văd iar tristă, – ci dornică de viaţă,

Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,

Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,

– Să nu te mai ajungă durerile de-acum….

 

Salt mortal

de Mărioara Vișan

 

Câteodată dai impresia că zbori cu gândul ca o aurora boreală

îți flutură ideile prin univers transformând emoțiile în culori

ai puteri miraculoase să faci din zi  frumoasă  seară

să transformi un crâng de mărăcini în minunate flori.

te crezi îndreptățit să ai prezentul la picioare

crezi acum că  de trecut nu-ți vei mai aminti

când   mergi cu sufletul durut  prin viața trecătoare

aștepți un viitor în care doar sufletul îl vei sfinți .

Câteodată crezi că munții  de căință  din loc tu poți muta

apelor învolburate  ce îți inundă fața crezi că le stai zăgaz

soarta îți arată cu înverșunare  că azi nu-i treaba ta

faci  c-an tinerețe  un salt mortal peste- al  dorințelor  pârleaz

te-nchizi în cămăruța cu amintiri ce încă n-au murit

șchiopătând     plin de iluzorii ani te-nvarti prin timpul ce-a  rămas

încercând să înțelegi în ce colț de vis te-ai rătăcit

lupți cu tine însuți să nu te sperii de al trezirii ceas.

Câteodată mai speri  în timp nemuritor care s-adape

al vieții vis infulgurat de ierni introienite

închizi al dorului pian ce tremură pe clape

o melodie  cântată în  surdină în clipe fericite

vocile de înger răsună a chemare

le mulțumești cu-n zâmbet că pavăză ți-au fost

în lumea de emoții ce-o crezi nemuritoare

te pregătești să înțelegi  de ce au toate rost .

Noaptea ființei

Când somnul e departe de visele cu lumini de sărbători

ochiul magic al copilaraiei rămâne deschis a miracol

zâmbetul speranței nu părăsește buzele întredeschise

mâinile fac echilibristică în aer a chemare

într-un spectacol  desuet

mimica feței e doar așteptare

târziu în noapte se transformă într-un rictus al neputinței

universul se străduie să aducă somnul păcii în  liniștea inocenței .

Mă dezbrac de simplismul din foile de calendar

privesc cu ochiul dezgolit de trădarea timpului

la frunza ruginie , la unica frunză ce așteaptă trezirea

pieții ce va veni imediat când somnul își va intra în drepturi

peste pământul obosit de harjoaneala existenței.

Atunci pădurile  de emoții

ce îmbracă falnicii  munți de dincolo de nepăsare

vor arde în flăcăra existenței rug pe altarul credinței.

peste lume pacea va cânta din goarna-i de eter :

‘’ Dormiți, în sfârșit dormiți .

Veacul sfințeniei se apropie căci somnul vostru

s-a transformat în visul celor ce nu vor să moară.

Motanul pedepsit

de Elena Farago

Rândunica e plecată

După hrană pentru pui,

Cuibu-i singurel sub streşini

Şi prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăţi motanul:

– Ce noroc! Păcat să-l scap!

Iute sus! Dar, poc, o piatră

Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul:

– Miau şi vai de capul meu.

Petrişor îl ia în braţe:

– Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, şi rău îmi pare,

Dar de bieţii puişori

Ţie cum nu ţi-a fost milă,

Când săriseşi să-i omori?

Falsitate

de Lăcrămioara Niță

Ce e Unirea pentru tine, când zi de zi arunci cu pietre-n mine?

Când fiecare vorbă se vrea inteligentă, iar uneori îți dai un aer de poetă!

Când orice slovă pe care-o tipăreşti, cu atâtea aere  împărăteşti

Nu e decât fanfaronadă, cu iz extrem ş-intens de mascaradă.

Tu ceri Unirea …dar cu cine? Cu cei de-un neam? Nu o poți spune!

Când mai aproape pentru tine îți e cojocul, o ştii bine!

Cu voce tare îmi spui frate şi-mi bagi pumnalele în spate.

Iar mâna ta nu se întinde când spre pământ genunchiu-mi tinde.

Domneşte-n tine atâta răutate, căci de aş vrea aş scrie-o carte.

Porți masca cuvioasei mile, chip hâd în trupu-ți de femeie.

Vin azi şi spun: Uneşte-te cu mine! Citeşte-mi sufletul !

Cunoaşte-mă mai bine! Şi-apoi s-arunci cu piatra-n mine!

Un prieten bufnicior

de Constanța Buzea

Pe muteşte, pe furiş

Strecurat în bătătură,

Hoţul vine, hoţul fură.

O fi şarpe? O fi vidră?

O fi vulpe rătăcită?

O fi, cine ştie ce?

Merge ca un şoarece.

Să vedem ce ne lipseşte

Să vedem ce ne-a rămas.

După ce-a furat, fireşte,

Ştim din pas de-i slab ori gras.

Ne lipseşte puiul gri

Şi e ros sacul de orz.

Cum să afli cine-o fi?

Hoţul cine să fi fost?

Hai să stăm la pândă toţi,

Toată noaptea, şi vom şti

Dacă-i hoţ ori dacă-s hoţi.

Stăm cu puşca? Stăm cu tunul?

Vin mai mulţi? Vine doar unul?

Şi, de-ar fi să nu mai vie,

Totuşi, cum aflăm răspuns?

Orice hoţ, orice hoţie

Lasă urme de ajuns.

Să rugăm o cucuvea,

Vreun prieten bufnicior.

Stând de pază el sau ea,

Ne-ar fi nouă mai uşor.

Şi-am făcut pe naiba-n zece,

Ne-am ţinut să n-adormim,

Şi-am văzut sub luna rece,

Şi-am aflat ce-am vrut să ştim.

Bufniciorul, va să zică,

L-a fixat cu ochi enormi,

Tocmai când era s-adormi,

Frăţioare Ştefănică!

L-a fixat şi l-a ţintit,

Astfel că-n câteva clipe,

Strâns în gheare sub aripe,

Hoţul prins a chiţcăit…

Pe vulpoi cum îl vom prinde?

Că el fură la coteţ!

O să-i dăm ceva merinde

Câinelui cu părul creţ.

Cu-un prieten bufnicior

Şi cu-un câine credincios,

Am scăpat de hoţi uşor.

AURUL DIN FAȚA COASEI

de Nicoleta Gordon

Iar trimite jar prin colburi și clipește dintr-o rază,

Parcă stă în așteptarea mâinilor cu truda-n oase,

Umbra-i firavă cuprinde tălpi ce iarăși sângerează,

Iese foc din glia neagră…a pământ și-a om miroase

Trage coasa brazdă lată, murgu-i e legat de-un plop,

Plânge lacrima a iarbă nerostită de un an,

Șterge-obrazul cu cămașa, și-o aruncă peste clop,

Zările se ard în pleoape, el e tot mai mult țăran…

Frânge palmele-ntr-o șoaptă, tot mai greu îi este pasul,

Anii mulți își poartă crucea pe spinarea-i gârbovită.

E legat cu jurăminte de ogor, nu-și cere masul,

Înc-o brazdă să mai ducă… pân’ la a murgului copită

Traista-i agățată-n prunul de la marginea poienii,

Un briceag, o pâine neagră și-o bucată de slănină,

E merindea pusă-n grabă pe la ceasul de utrenii,

Da-i destulă apă-n ploscă, și mai este pân’la cină…

Ochi smeriți și-o rugăciune le înalță către cer

Fruntea-i e împodobită cu o perlă care fuge,

În adânc de rid al vremii picură pe cald de fier,

Lacrimând a libertate și-a pământ ce-n sânge-i curge…

Dumnezeul salvării

de Adrian Păunescu

Închide fereastra, perdeaua o lasă,

Dă zgomotul mării afară din casă,

Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pântec,

S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec.

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,

Materia-n fierberea ei grosolană,

Să trecem în moarte din cauze varii,

Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,

Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,

La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,

Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,

Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,

Pereche de umbră noptateca pune

În contul durerii că eşti slăbiciune.

Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă,

Că sufletul meu te consideră mamă,

Că norii se-adună şi vremea se strică

Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,

Îmi eşti dulcea unbră, impasul, perechea,

Tu, drama cu mii de soluţii greşite,

Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,

Soluţia bună e-n noi şi există

Şi dacă, iubito, femeie visată,

Ar fi să ne stingem curând, nu odată.

Din dragostea noastră nebună şi bună,

Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,

Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre

Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,

În pumni de olar ar surâde argila

Şi dacă nu e Dumnezeu să audă

Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă.

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu

S-ar naşte el, vindecător Dumnezeu,

Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa

Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,

Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,

Copiilor noştri să dăm să învingă

Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,

Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.

Vreau moartea să vină să lupte cu mine,

Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,

Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea

Te-nchină şi crede, în mine te mută,

Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta,

Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,

Să intre barbara şi tulburea mare

Prin noi în pământul pe care nu-l doare.

Să intre săratele zbateri şi unde

Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,

Să-mi spele armura, să-ţi treacă de coapsă,

Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupă, în val, santinele de veghe,

Căci marea e singura morţii pereche,

Să vină  fatal, consfinţind cu toţi solii

Mutarea în mine a dramei şi bolii.

Să vină să stingă cu tot vicleşugul

Şi lampa din casă şi ochii şi rugul

Şi-apoi să mă ducă departe, departe,

Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte.

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă

Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,

Din Marea de Flăcari ce plânge sub mare,

Iubito, pedeapsa, iubito, mirare.

Iubito de neguri, iubito de lună,

Iubito de taină şi jale-mpreună,

Iubito de carne, iubito de şoapte,

Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar astea sânt simple şi bune cuvinte,

Sânt legile care fac vieţi şi morminte,

Dar astea nimic nu înseamnă când vine

O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleacă-ţi fiinţa prin ceaţa albastră

Să naştem salvarea din dragostea noastră

Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,

Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vină să urle că mama şi tatăl

Îi sânt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,

Dă sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească

În ritm fără pauză neomenească.

Dă pântecul tău, rodniciei, seminţei,

Fii gazda nu bolii, ci vieţii, fiinţei,

Tu meriţi pământul să-ţi stea sub picioare,

Regină prea blândă şi nemuritoare.

Din mare să-ţi bată mătanii catargul,

Cum buzele tale îşi tînguie arcul,

Cum inima mea te-a găsit şi te ştie

Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,

Dă zgomotul mării afară din casă

Şi-n larmele lumii şi-n templele mării

Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

 

ROMÂNITATE

de Adrian Goia

Era să mă sting pe un alt orizont,
Pe chinul trudit în albe suspine..,
În lupta scutită de arme şi front,
Prin care pălește românul din mine…

Şi ce mai rămâne când eu îmi lipsesc?
Parale clocite în fum de averi…
E visul prin care mă tot amăgesc,
Că mâine voi fi mai bogat decât ieri.

Cum nu vreau să par un fals patriot,
Îţi scriu ”Eliade” în taină și ţie..,
E-un dor ce mă cheamă şi n-am să mai pot,
Să-l hăitui departe de-a ta Românie.

Ce trist că în ţară nu-s mulţi ”Emineşti”,
Şi doar ”Macedonski” sub roze jelește,
Ne tace ”Enescu” în ore cerești,
Şi nu se mai poate trăi românește…

Atunci când în gloanțe murea căprioara,
Până și ”Labiș” se stinse în noi;
”Bacovia” însuși se ceartă cu țara,
De parcă și-ar vrea din plumb înapoi…

Durerea-i a noastră, tristețea ne paşte,
În alte trecuturi aș vrea să mă-arunc..,
Din clipă, în clipă, soţia-mi va naşte,
Și, ”Iorga”, departe-ți va plânge un prunc.

În fapt, României, sortita povară,
I-a fost incultura mascată de har.
Prin tine ”Ciorane” începe să-i doară,
Pe snobii ce barba le-albește-n zadar.

Rămânem datori la tot ce odată
Ați pus epocal în sufletul nostru..,
Dar faceţi cumva să nu se abată,
Spre noi, tragedia, din cugetul vostru.

Cum suntem naivii părtaşi la prăpăd,
Pustiul de noi vă cheamă în lume…
Și-atât cât mai suntem, eu nu vreau să văd,
”Că patria noastră e numai un nume”.

Mai fă ”Adriane” din liniștea-ți tristă,
Slogane eterne în bolți lapidare;
Să-ți spunem că încă ”iubirea există”,
Dar parcă blestemul, e totuși mai mare…

Ghazel

de Mihai Eminescu

Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă,

Să devastez frumuseţea ta cea dulce, făr-de milă –

Şi totuşi corpul tău e plin de-o coaptă tinereţe,

Tu, al amorului duios demonică prăsilă!

Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă,

Precum al primăverii vânt duce-n văzduh o filă;

Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată

Se ghemuieşte-n inima-mi, o arde ş-o împilă;

Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi,

Boţind cearşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă;

Abia al hainei tale gaz de umăru-ţi se ţine

Şi sânii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă

Şi proaspeţi, albi, rotunzi şi tari ei se ridic, se lasă

Şi ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă.

La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură,

Se văd frumoşi mărgăritari ce-ntredeschişi defilă.

Cu braţul meu eu şalele ţi le-ncleştai sălbatec

Şi-am vrut să-ţi muşc guriţa ta de tremurai febrilă,

Şi tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii,

Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă,

De bunăvoie, lâncezind, te laşi de şold răpită,

Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă,

Şi de turbare s-a-ncleştat, s-a strâns guriţa-ţi creaţă;

Tu de pe frunte păru-ţi dai, plângi tremurând, copilă,

În şolduri boiul ţi-l îndoi ş-ai vrea să-mi scapi din mână,

Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă.

Dar sângele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri

În vine-ţi fierbe nebunit, şi mintea o exilă.

Atunci căzuşi pe pieptul meu o sarcină în friguri,

Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,

Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,

Apoi te lăsaşi patimii ce te ardea, Sibyllă,

Şi-n lupta noastră te-am adus sub greul vieţii mele,

Pecete-am rupt, ce pân-acum juneţea ţi-o sigilă –

Un corp am fost îngemănat trăind o viaţ-obscură,

Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,

Şi sufletele noastre-atunci pe buze atârnate

S-au contopit în sărutări, în dezmierdări, în milă,

Parc-am trecut noi amândoi în noaptea nefiinţei,

Ne-am sugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!

Balada blondelor iubiri

de George Țărnea 

 

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet;

E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină
Dar nu se ştie, nu se ştie până când.

Prea multe pasari cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pamântesc.

Îmbatrânim de fericire
Într-o mansarda fără flori
Lasând păpusi fără adresă
Pentru serbările din zori.

Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul decor
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.

Suntem lucizi pâna la sânge,
Nedespărţiţi pâna la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.

Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.

Sub fruntea mea se face noapte,
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.

CA UN SĂRUT…

de Lili Lazar

 

Iubește-mă cum ai promis, fără să știu, fără măsură,
sărut neîntâmplat pe gură, când am gemut și m-a ucis!
Din nicăieri, neprevazut , îmi scald uimirea-n valul Mării,
înalț sprâncenele mirării ,spre tot mai sus, în Absolut.

Tu n-ai venit, eu nu eram, până să-i spunem întâlnire,
eu însămi eram amăgire și ne-am trezit în doi, visam!
Acelasi vis, cum că erai, cel mai din urmă din ființă,
eu făra tine neputință și ne-am zidit din nou, în Rai.

Primăveri cu flori de mac, acum păduri cu frunze moarte,
asteaptă Iarna tristă foarte, să hibernăm în jur de-un veac,
nu mă tem , de când iubesc, aștept să mă mai nasc odată,
să fiu o Iarnă adevărată, în care alăturea să-ți cresc.

Să pustiim răscruci de vânturi, să-mbrățișăm copacii toți,
să scriem dragoste pe porți , să locuim apoi prin gânduri,
să ne iubim până la vară, să fie Marea pentru noi
o lacrimă pentru amândoi ,aceeasi dragoste primară.

Ah, ce-ndrăzneala ai din nou, să-mi fii și prieten si erou
și de mă-ndrăgostesc, mă mut, cu tot cu valul în sărut!

Nu am nevoie de bani
de Alda Merini
*traducere în limba română de Lidia Popa

Am nevoie de sentimente,
de cuvinte, de cuvinte alese cu bună știință,
de flori zise gânduri,
de trandafiri ziși prezențe,
de vise ce locuiesc în arbori,
de cântece ce fac să danseze statuile,
de stele ce murmură la urechea amanților.
Am nevoie de poezie,
această magie ce arde greutatea cuvintelor,
ce trezește emoțiile și le dă culori noi.

Il Tempo

di Alina Monica Țurlea

 

Il perché dell’esistenza mi sfuggiva

nello sfacelo della mia anima,

io, un essere incerto, una facile preda

dell’angoscia ,

una facile creatura che invocava la morte.

Ero paralizzata nella seta dorata del mio dolore,

sola, disamata, ingabbiata con una forte ira

contro me stessa,

Per giorni, settimane, anni avvolti nel grigiore.

Il tempo faceva finta di dormire la mattina,

quando mi hai trovata fare le mie preghiere,

imploravo perdono

al Spirito Santo.

Ma dopo il lungo sonno ci fu un grande risveglio;

Ho sostituito il rumore con il slenzio;

il ritmo frenetico del tempo con quello dei miei

passi da bambina,

ho sostituito il tetto della mia casa con le stelle

e adesso mi tuffo nel giardino dai ciliegi fioriti,

e mi vesto con il bianco dei loro fiori.

Sono nel regno di una primavera eterna,

dove anche il Signore si riposa.

Sono in ginocchio pazza di gratitudine.

A volte la felicità è così semplice!

De ce-ți mai numeri anii …

di Veronica Micle

(1850- 1889)

De ce-ţi mai numeri anii să vezi de eşti bătrân
Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân,
Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ţi spună de nu-i încă zbârcită faţa ta?

Când ştii c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat,
Şi crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Şi ce-ţi mai foloseşte să ştii azi cum mai eşti
Când simţi că tu pe lume de mult nu mai trăieşti;
Purtând cu moartea`n suflet străin în orice loc
Viaţa ta pustie şi fără de noroc!

Chemând o păpădie…

de Irina Lucia Mihalca

Chemând o păpădie

se reîntoarce

în mii de scântei

la chemarea vântului.

Se spune că, în vis,

trăim continuarea

unei vieţi neperisabile.

Se spune, doar se spune,

încă nu putem şti.

Revenind, aici,

prin tainica uşă,

ni se şterg amintirile.

Ne rămân frânturi-scântei,

stingându-se

la lumina zilei.

Ne rămân amintiri-viziuni,

cu neînţelese doruri,

cu întrebări,

cu sau fără răspuns.

Oare prin vis

ne continuăm viaţa

din oglinda timpului necuprins

sau e o pseudo-poartă deschisă,

lăsată muritorilor spre iluzia nemuririi?

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 4

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 marzo 2018

Menuetul poeziilor

Împărăția femeilor
de Alda Merini

traducere în românește de Lidia Popa

Există o împărăție proprie
unde trăiesc noaptea
și femeile care sunt cu tine
sunt atât de multe, prietena mea,
ele sunt enigme de durere
ce noi oamenii nu le vom topi niciodată.
Cum ard lacrimile
așa cum par nelimitate
nimeni nu vede rănile
pe care le purtați înăuntrul vostru.
În ploaia lui Dumnezeu
uneori se îneacă
dar amintirile sunt curățate
înainte de a fi prea târziu.
Uită-te la soare atunci când vine jos
și luminează marea cu aur și purpuriu
splendoarea este în tine
nu dispare niciodată
pentru că știi că soarele se poate întoarce.
Și dacă trece furtuna
voi sunteți pârdalnice și vântul vă îndoaie
chiar mai puternice decât stejarii iar apoi
chiar răul nu vă poate face rău.
O cârpă de aur
pentru a ajunge pe cer
femeile urmăresc dragostea.
Uneori, prietena mea,
aproape că pari să zbori
dar oamenii nu sunt îngeri.
Plângeți în locul lor
de aceea v-au ales
și ascundeți fața
pentru că durerea strălucește.
Un mister care niciodată
noi vom înțelege
dacă vă pierdeți în viață
muzica nu se va termina.
Uită-te la soare atunci când vine jos
și luminează marea cu aur și purpuriu
splendoarea este în voi
nu dispare niciodată
pentru că știți că soarele se poate întoarce
după întuneric continuă încă soarele.
Și dacă trece furtuna
sunteți primele care găsesc vocea
întotdeauna stăpâniți
lumina și iadul iar apoi
chiar răul nu vă poate face rău.

Autoportret în timp de veghe

de Nichita Stanescu

Veghez la poarta lumii fără de canate:
aici, ideile, cuvintele noastre devin adevărate.
Iau chipul zvelt al podurilor de beton,
iau trupul vechi al schelelor de fier,
le-atingi cu auzul și ele au sunet, au ton,
le izbești cu privirea și ele nu pier,
le pipăi cu trupul, cu sufletul, și vezi că există.
Aici începe lumea nouă comunistă,
Cuvintele goale, ideile ciunte rămân afară.
Aer se fac, înnorat, tigvă-ngropată-n nisipuri de fiară.
Veghez și sunt drept și înaltă e umbra mea.
Constelația ochilor mei e atrasă de roșia stea,
O, păsările s-ar putea odihni în ele
ca pe niște ramuri colorate.

Înlăuntrul meu cerul înstelat de Van Gogh
(Femeilor)

De Lidia Popa

(România)

 

Am remușcarea cui nu are niciodată remușcări;
zgomotul gestului grabnic greșit
și, zbătutul surd al ușii de acasă,
respirației scurte ce mă strînge de gât
și, ochii strălucitori de un cer înstelat.

Am părul lăsat pe spate și unde de miere,
precum câinii liberi fără de stăpân;
piciore goale pentru a merge pe străzi,
buze primitoare și timide de surâsuri,
piele de vanilie și mâini moi de mătase.

Am dimineți distonate de nopți nedormite,
după-amiezile de furtuni și serele de ploaie,
când incertitudinile vin după mine,
bucuria de a trăi zorile într-un apus și,
singurătatea și zgomotul bătăilor inimii.

Am luna strâmbă și stelele comete și,
musica pe discurile lui Chopin, când
trăiesc de paradoxuri albe și de cerneluri negre,
de bucurie și de durere, de absențe și de prezențe,
de momente infinite și de zile deja terminate.

Am vise ce fac spectacol la fiecare oră,
un nou surâs de strâns în buzunar,
iernile reci de zăpadă cernută,
verile calde ale mărilor meridionale
și, ochii strălucitori de un cer înstelat.

 

 

Viitor

de Zâna Azamfiricăi

România

 

Poeziile se scriu în piatră

Cânva s-ar putea să fie singurul loc

Unde să vrei să-ți odihnești trecutul

Poeziile se scriu pe nori.

Vor trece dar nu vor pieri

Cânva se vor întoarce în picuri de ploaie.

Te va răcori de arșița deșertăciunii umane.

Poeziile se scriu pe clipele nopților.

Vor fi alungate în fiecare dimineață

Dar se vor întoarce de fiecare dată călăuzite de Luceafăr.

Vor avea strălucirea stelelor, trăinicia pietrei

Și veșnicia cerului.

Poezia care îți va elibera visele,

Te va vindeca de lume.

Vise de veșnicie prescrise în poezie

 

Licoare de simțire în dimineți de deșertăciune,

de consumat cu picături de ploaie la dozator.

Lidia Popa

ÎNDEMN…

de Oana Adriana Alexandrescu

România

Prin ceața nepăsării ne ducem astăzi soarta
Plâng prunci la colț de stradă cerșind un boț de pâine
Ni-i rudă ignoranța.. și lumea ne e alta
Nu știm ce-aduce clipa..nu știm ce va fi mâine!

Pe rând se sting bătrânii.. și prea puțin ne doare
În sfintele lăcașuri uităm de rugăciune
Muncim pentru avere în zi de sărbătoare
Și zâmbetul pe față devine o minune…

De bunul simț doar unii mai știu că mai există
Azi până și copiii te “iau peste picior”!
Căci prizonieri ne naștem într-o poveste tristă
În care nici Crăciunul n-aduce vreun fior…

Și când va veni vremea pământul să ne soarbă
Ce moștenire sacră vom lua atunci cu noi?!
Când viața ne e chioară.. și moartea ne e oarbă!..
Tot singuri ne vom stinge.. și tot la fel de goi!

Schimbați-vă gândirea cât timpul e la voi!!!…

Îndemn la izbăvire

Tristul adevăr în gândul plecat,

inaferabil, timpul din noi –

izbăvirea din urmă.

Lidia Popa

FARMEC

de Mariana Petrache

România

Te strâng
în visele noastre profunde și pătimașe,
prăbușindu-ne sub falduri de mătase,
atingând cerul, șoptindu-ți descântul
din lumi celeste ne rupem veșmântul.

Te caut
printre aștri rătăciți să ne zidim altarul,
îmbrățișați prin ploaie să uităm amarul
sub al tău alint durerea să dispară,
împărțind clipele în fiecare seară.

Te chem,
să-mi mângâi trupul neastâmpărat,
să ne iubim în amurgul înflăcărat
oprind furtunile în suflet stârnite,
aducându-mi primăvara pe căi rătăcite.

Te aștept,
să-ntinzi rogojinile legate cu sfoară,
(în policandru arde fitilul din ceară)
să stăm până-n zori lipiți ca două palme
simțindu-ți suflarea pe tâmplele calme.

Altarul

 

Între căutări și regăsiri: dulcele, amarul,

chemările, așteptările, primăverile rătăcite.

 

Altarul unui amurg pripășit,

lângă tâmple de-argint.

Lidia Popa

 

EA

di Fausta Genziana Le Piane

Italia

traducere în românește de Lidia Popa

O recunosc

din ticăit

prin pasul rapid

pe treptele de marmură

ale scării de-acasă

și din ciripitul fericit

al vocii la smartphone …

Este timpul care-mi lipsește …

Este ea cu pletele sale lungi,

și ochii

ce scrutează inexplicabilul,

ea ce știe totul de toți

dar nu de sine.

Vorbește

vorbește

și-mi restituie

tinerețea mea

când sugea viața

și eu cu ea.

Ea ce gesticulează și-mi spune:

„Înțelegi?”

Da, înțeleg …

Înțeleg că ești piele din pielea mea

surâs din surâsul meu.

Ea, fiica mea.

 

O, fiică

 

Gingașă ființă unică,

văd eu-l din mine

crescând în tine,

și nu mă mir.

 

Așchia nu sare departe

de trunchi.

 

Se alipește.

Lidia Popa

FALSITATE
de Lăcrămioara Maricica Niță
România

Ce e Unirea pentru tine, când zi de zi arunci cu pietre-n mine?
Când fiecare vorbă se vrea inteligentă, iar uneori îți dai un aer de poetă!
Când orice slovă pe care-o tipăreşti, cu atâtea aere împărăteşti
Nu e decât fanfaronadă, cu iz extrem ş-intens de mascaradă.

Tu ceri Unirea …dar cu cine? Cu cei de-un neam? Nu o poți spune!
Când mai aproape pentru tine îți e cojocul, o ştii bine!
Cu voce tare îmi spui frate… şi-mi bagi pumnalele în spate.
Iar mâna ta nu se întinde când spre pământ genunchiu-mi tinde.

Domneşte-n tine atâta răutate, căci de aş vrea aş scrie-o carte.
Porți masca cuvioasei mile, chip hâd în trupu-ți de femeie.
Vin azi şi spun: Uneşte-te cu mine! Citeşte-mi sufletul !
Cunoaşte-mă mai bine! Şi-apoi s-arunci cu piatra-n mine!

Iluzie amară

 

Amărăciunea iluziei de uniune

greutatea unei pietre aruncate

sau a unui pumnal adânc înfipt

în credința omului sincer, umilit

pentru un zălog de pace dăruit

în schimbul nimicniciei omului fals,

destin ori lecție de  progres?

Lidia Popa

E NOAPTEA TA, POETE

de Iuliana Dinte

România

E noaptea ta poete, hai, pune pe hârtie,

încearcă încă-o dată, cu lacrimi şi regrete să scrii o poezie,

să schimbi încă-o soartă. Tu prin cuvânt să le dai aripi, hai,

rupe alb din negru, rupe-n două ziduri şi fă lumină-n ei,

învată-i rugăciuni căci au uitat ce-i crezul,

arată-le minuni în zbor de dumnezei

să creadă-n nemurire când mor atâția miei.

Nu vezi că-nsingurare le sfâșie tot trupul?

Degeaba plânge mare şi rupe-n două portul,

ei tot în nepăsare îşi zidesc viitorul.

E noaptea ta poete, să faci picturi din vorbe,

să pui în rime dorul ce înalță-n ceruri zborul,

să pui în prunci iubire şi-n pântece credință.

Nu vezi această omenire, cum zace-n neștiință?

E noaptea ta poete, e noaptea profeției,

din darul tău dă daruri în cinstea veșniciei,

aprinde-o lumânare, desfă sticla de vin

şi până se termină, iubeşte orice chin.

Declinând pelinul (1)

 

În noaptea profeților poesia declină pelinul,

conturând imagini eterne pe pânza destinului,

un filament argintiu de lumină

cusut pe papir în credință meșteșugit.

Lidia Popa

ZĂPADA

di Elisabeta Iosif

România

 

Imaginea iubirii de nea, din gând s-a așezat

S-a răsfirat în nalbe cu chipul lor mirat

Simt cum tresar copacii – amurg de zei nestins

Oricare om e-un pom îmbrățișat și nins!

 

Declinând pelinul (2)

 

Dacă iubirea ar fi de nea,

efemeră, ar fi a mea.

Lidia Popa

Roma

di Eugenia Serafini

traducere în românește de Lidia Popa

Italia

 

Îi plăcea

acea Romă de dimineață

cotropită de o lumină de-abia aurie

liniștită și leneșă.

Străzile liberate

de necrezut

Frunzele arborilor nemișcate

Teverele gălbui

sub punțile de travertin

Și cupola lui Sân Petru

albă

precum o umbrelă

deschisă

pe cer

Roma – orașul inimii –

trăire ce pulsează între cer și granit.

Lidia Popa

Privindu-te…

de Mariana Adăscăliței

România

Întinde mâinile, măicuță, și lasă-mă să le sărut,
Văd că-s crăpate ca pământul și arse-s ca un vas de lut,
Iar ochii tăi sunt plini de lacrimi când la icoană te închini,
Picioarele te dor , se vede, abia- abia de mai îngâni
Cu vorba-ți caldă și blajină pricesne către Domnul Sfânt,
Iar când te pierzi în rugăciune te-nalți și tu de la pământ…
Întinde mâinile cu care atâția prunci ai legănat,
Atâtea flori ai strâns în palme, atâtea frunți ai mângâiat,
Ai dus cu-aceste palme sfinte, pline de răni și de arsuri
Atâtea străchini cu bucate și ai hrănit flămânde guri.
Mai porți și-acum, tocit de vreme, inelul tău de cununie
Ce-ți amintește tinerețea cu bruma ei de bucurie…
Cu-aceste palme sfinte, maică, ai secerat lanuri întregi
Și-n anii grei de suferință ai îmbrăcat oameni betegi.
Ai semănat și-ai strâns, cu trudă, pân-ai văzut inul fuioare
L-ai tors și l-ai țesut, din pânză fin -ai cusut strai de sărbătoare,
Cu -aceste două mâini muncite…întinde-le să le-ncălzesc,
Din palme, așa ca dintr-o carte mă lași, măicuță, să citesc
Această biblie a muncii și-această pildă de iertare
Ce-ai învățat din leagăn parcă s-o dăruiești la fiecare…
Nimic nu ceri, nimic din câte prin fața ochilor tăi calzi
În straiele strălucitoare se preamăresc oamenii , azi…
Tu spui mereu o rugăciune, și ierți, și rabzi, ești ca icoana,
Privindu-te văd parc-o lume ce nu mai e, și-o văd pe MAMA…

Mamă (1)

 

Mamă – caracter și iubire:

 

Sunt prea puține cuvintele

pentru ființa ce ne-a dăruit viața

fără a ne cere nimic în schimb.
Lidia Popa

Mama

de Friederike Mayröcker

Austria (1924- )

traducere în română de Lidia Popa

 

Mama mea cu brațele deschise

ce m-a întâmpinat atunci când la ea veneam

mama mea cu cuvintele alese

când am sunat-o, să vin nu puteam

mama s-a întors

dar să vorbească mama nu a avut glas

Ochii s-au închis

când am ajuns târziu ultima oară să o îmbrățisez.

 

Mamă (2)

 

Un plânset ajuns la noi prea târziu,

când am pierdut ce am iubit

sperând că va trăi etern, mama.

Lidia Popa

Ce folos are lumina?
de Francesco Agresti

(Italia)

Dacă nimeni nu te mai privește
și steagurile nu se împletesc în vânt,
du-te departe de lume cu lumina ta,
face parte din povestea ta,
când pentru a te simți fericit ai nevoie doar

de-un pahar de vin și jumătate de zâmbet.
Civilizația te-a copleșit
iar consumul a fost o înșelăciune.
Totul se dizolvă în umbra unui semn
care face cu ochiul că nici măcar nu ai pâine
și te vei pierde printre apetiturile inutile ale lumii
care în cele din urmă te lasă și mai singur.
Și dacă statisticile îți întorc spatele
și nu mai intri în parametrii conveniți,
doar zborul unui înger

poate reda întotdeauna pacea ta.

Singur (1)

 

Omul ce-și vorbește sieși

copleșit de lumina civilizației

bazată pe aparență,

omul ce caută pacea

în zborul protector al unui înger,

omul solitudine și umbră.

Lidia Popa

NUMELE AMURGULUI
de Alfonso Pretel

Spagna
traducere în română de Lidia Popa

De ce nu-ți spui amurgul
dacă aspectul tău are o lumină slabă
cum a pierdut după-amiaza târzie
fără a găsi motivul absențelor
care te fac să dorești noaptea întunecată
să uiți toate umbrele dezamăgite?
Soarele este pe cale să moară
și ai lăsat sfârșitul zilei
gândind că sosirea unei alte dimineți
ar putea fi o strălucire zâmbitoare
cu luna dimineții întoarcerii tale.

Singur (2)

 

O străfulgerare când viața apune,

lăsând speranța că ființa umană

se va întoarce în zorii unei reînvieri.

Lidia Popa

TOLBA CU SĂGEȚI

de Adrian Goia

(România)

Reîntregindu-mă cu rana turnată-n suflete din cana unor beţi deja sătui,
Mersul strâmb de pe coline nu mai bate înspre tine cum visa odată pasul;
Nicio punte nu mi-e clară, niciun dor n-o să mai doară ca “bătut în cui”,
Leş pe punţile enorme, te-am strigat în mii de forme, şi mi-e gata glasul.

Arc se face depărtarea şi-ncordează-nsingurarea ultimelor trei săgeţi.
Prima, dacă-o las să vină, se droghează cu lumină albă, cât un dromader.
Rămân cioburi de curaj şi din primul meu sevraj, scoateţi-mă, de puteţi,
Căci de nu, cu mână moartă, n-am să pot să-ţi bat în poartă ochii să ţi-i cer.

Mi-e ospiciu fruntea lată şi-n a doua mea săgeată stau ascunşi nebunii;
Fac ce fac şi-o scap din coardă, şi îi simt venind în hoardă, mârşavi, să se-nchine;
Tu să faci să nu-i asculţi, chiar de-i vezi arzând desculţi, eu am pus tăciunii,
Să n-ajungă-n drumul lor, nici ispită în pridvor, nici în piept la tine.

Dar a treia mă constrânge, stă poetică şi plânge potolind cu versuri firea,
Cum de morţi şi viaţă-s gol, mă amestec în nămol să-mi alunec prin destin;
Şi ce sare peste răni..? ce beţivi să toarne-n căni, când îţi vezi iubirea?
Ultima săgeată trasă, mi se-ntoarce-n piept acasă, stoarsă în venin.

Doare viaţa pân’ la cer şi din ceruri numai ger, friguri să te-ndure;
Las durerile să-mi fie şi răgaz şi veşnicie, să mă-nhaţe ca din oală;
Vreau să-mi uit falit de nume, şi să mă hrănesc cu lume, fug înspre pădure.
Unde tot cuprind copacii, şi mă joc piua cu dracii, şi-s cu tolba goală.

Perfecțiunea (1)

 

Dacă perfecțiunea ar exista în poeme

aș spune că întrunchipează frământările oricui.

 

Hoinari suntem în continua căutare a musei,

trăiri sublime în hoarde de versuri

 

Acel sublim ce dă forța unei noi renașteri

din apocalipsa cunoașterii de sine.

 

O hoinăreală printre cețurile enigmaticei minți,

unde copacii sunt fantomatice apariții și hrana golului din noi.

 

Cuvintele sunt veșmânt de suflet.

Lidia Popa

VIS

de Cheikh Tidiane Gaye

Senegal
traducere în românește de Lidia Popa

Am ridicat greutatea nopții
oceanele pe umerii miei
noapte discretă
noapte fără lumină,
vântul suflă din umbra mea
în jurul meu, toate negre
cântecele mă glorifică
iar în zori, Atlanticul îmi zâmbește cu

valurile sale frumoase.
Treceam
marele râu fără frică
marea fără frică
oriunde cântam
am scris pentru a cânta
vorbeam pentru a învăța pe alții
scrisoarea mea va veni în toamnă.

Perfecțiunea (2)

 

Forța și determinarea de a fi,

tot ceea ce putem fi

în oceanul de gânduri,

lumină la apusul toamnei veșnice.

Lidia Popa

 

Sunt suflet departe de casă

de Lăcrămioara Maricica Niță

 

Sunt suflet departe de casă

Un zbucium etern prin străini,

O lacrimă grea ce apasă,

Dor nesfrârşit …flori de ciulini.

Mi-s visele ca o povară

Piatră de moară în inima mea ,

Liniştea casei de-odinioară

Lăsat-am în urmă pe prispa ta.

O casă micuță , cerdacul cu flori,

Scaunul mamei reazămă furca ,

Fuiorul îl toarce o mâță-n pridvor

Şi-un năzdrăvan bate biciuşca.

Veni peste mine toamna târzie

Şi câte ierni troieniv-or alei ,

Mă rog Domnului părințiii să-mi ție

Să pot a mă-ntoarce la ei!

Mi-i sufletul aşa de pustiu

De dor , de-amar şi de jale

E seară e frig şi nu ştiu

De ce nu-mi iese nimeni în cale?

Un fulg mi-s-aşterne in palmă

E fulg ori e lacrima mea?

Pe-o perină odihna mi-i mamă

Şi-acolo plânsu-mi dormea.

În țintirim doar vântul se-aude

Şi piatra rece plânge cu mine.

Mã-ntreabă vântul cu jale:

“DE CE-AI ÎNTÂRZIAT COPILE?”

Tatălui meu

de Lidia Popa

 

De fiecare dată când vreau să te reamintesc

Mă privesc în palma mâinii drepte.

Aici stă imprimată fața ta care lipsește,

Și dacă doresc înca o mângâiere,

Îmi apropii, mâna pe partea inimii

Pentru că știu eu cât îmi lipsești.

Prezența ta

Sfaturile tale înțelepte,

Până și aerul ce respirai,

Îmi lipsește tot.

Tu, îmi lipsești

Tată.

 

 

RIVISTA LETTERARIA  LIDO DELL’ANIMA Anno 2017 – di Lidia Popa

©

Buon Natale! Felice 2018! 

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 3

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 decembrie 2017

Menuetul poeziilor

Primenește-ți, gazdă, casa!

de George Țărnea

Primenește-ți gazdă casa,
umple vadra, pune masa,
fă poteca prin grădină
și-n pridvor ține lumină,
că venim de multișor,
drumul nu ne-a fost ușor,
tot prin viscol, tot prin zloată,
ziua toată, noaptea toată,
gerul iernii ne-a pătruns
dar de-ajuns tot am ajuns,
să-ți cântăm, să-ți colindăm,
vestea Nașterii să-ți dăm
să te bucuri, să te-nchini,
de belșug pentru grădini,
de mioare prin ponoare,
de credință și de soare,
de noroc la iarmaroc,
de copii pe lângă foc.

TE LEAGĂNĂ FRUNZĂ

de © Lăcrămioara Maricica Niță

Te leagănă frunză prin ploaie şi vânt

Trist ți-e destinul căzâd la pământ,

Lipsită de sevă, de verdele crud

Călcată-n picioare pe pământul ud.

Pe aripă de vânt cu nume Destin

Sortită iubirii de-o vară… ce chin!

Te-nvârți nebună ca-ntr-un joc de copii

Şi-apoi te aşezi, rostul vieții ț-il ştii.

Un ultim vals, pe o muzică tristă,

Mă aplec, te ridic, te aşez în batistă.

Pătură caldă îți fac între pagini de carte

Suflare să-ți dau sau or fi vise deşarte?!

Colindatorii

de George Cosbuc

Cad fulgii mari încet zburand,
Și-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult și patul ne-aștepta,
Dar cine să ne culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar și dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Și boul cum sufla milos
Caldura ca să-I facă,
Drăguț un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Și îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Și-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Și vin mereu, s-opresc în drum,
S-aud acum în tindă

Noi stăm cu ochii pironiți
Și fară de suflare;
Sunt îngerii din cer veniți
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă înăltător și rar
Cântări de biruință,
Apoi se-ntorc și plâng amar
De-a Iudei necredință,
De spini, de-ostași, și c-a murit
Dar s-a deschis mormântul
Și El acum e-n cer suit
Și judecă pământul.

Și până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald și drag
În casă-ne Crăciunul.
Și când târziu ne biruia
Pe vatră caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Și-n fașe mic pe Domnul.

AVEA BUNICA

di © Aurelia Panait

Avea bunica mea de toate:

Avea o prispă cu mușcate,

Avea fântâna, pâine, sare,

Avea putere și răbdare.

Avea credință și iubire

Si-un dor nespus de nemurire,

Avea un cal la o căruță,

Și lapte bun de la văcuță.

Avea povești nenumărate

Și cântece nemaicântate,

Și le spunea adeseori

La clacă și la șezători.

Avea o sobă, un vătrai,

Avea și gura mea de rai!…

Nu mai găsesc ce a lăsat,

Căci satul s-a modernizat:

Nu mai zărești ca altădată

La geamuri floarea de mușcată,

Văd atârnate de balcon:

Begonii și rhododendron…

Fântâna e necurățată,

Căci se consumă apa plată.

Văcuțe sunt puține-n sat,

Bem lapte pasteurizat.

Căruțe vezi foarte puține,

Dar te-ntâlnești cu limuzine.

Nu mai există șezători,

Cu basme și cu ghicitori,

Pe potecuța spre vecini

Crescut-au spini și mărăcini

Căci avem facebook și așa

Știm noi a socializa…

Nu mai avem deloc răbdare,

Bisericile sfinte-s goale,

Porunca dată, să iubim,

Deloc nu ne-o mai amintim!

Bunico, satul de poveste…

Azi îl vedem dar nu mai este…

Nostalgia morții
de © Franco Di Carlo

am dat spațiu lumii in albul
sol arid rariște în care suflă
imaginea brută, violența verbală
a autobiografiei intelectuale
gândire instantanee și poetică
se ridică din cenușa ei în
talismanică noapte, când frunzele
roșii, din prag în prag acoperă
de maci lamentările lunii
femei în fond, memoria iar sucombă
ultimul cântec sacru pe mormântul
Isidorei, în timp ce privirea ei de mătase
creștea haosul și discordanța
vocilor aurii, citate
infinite, explozii subversive
postmoderne, dezbrăcate de fiecare capcană
când am cunoscut-o dincolo de muntele
nebuniei, s-au abolit limitele dintre
ființă și nimic iar voce impersonală
s-a născut inițial și detașată.
Profeția tăcerii și parodia
retorică auto-distructivă fictivă
divinitate, umanitate nereglementată
lipsită de un narator ordonat
omniscient, unde totul se descompune
dincolo de sensul și structura, distrugere
trebuincioasă pieire din toate punctele de vedere
izolate stereotipuri suprarealiste
metaforice combinații de aure
disctinte stilizate forme arhaice
încărcate sugestii teatrale
de persuasiuni expresioniste
prozaice burgheze aluzii Magice,
s-a trezit Friedrich pe mormântul
Sophiei, un izvor nocturn de viață
și adevăr, superbă nostalgie
a întunericului operei inimii.

 Traducere în limba română de © Lidia Popa

 

Sunteți capabili să opriți un zâmbet?
de Flavio Malaspina

Poezia nu este nimic
Este ca un rău de sezon care trece mai târziu și deseori duce cu sine toate lucrurile întunecate
Poezia este o încercare de a crea ceva frumos
Este un fluture care mai înainte era vierme de mătase
Și apoi chrysalis într-un cap de nimfă
Poezia caută răspunsuri chiar și acolo unde nu există întrebări este a crea alte lumi dincolo de a noastră este a desena cu cuvintele parfumuri și afrori care nu există
Dar poezia poate fi și suppurație și gangrenă dar imediat după renaștere și vindecare
Poezia este întoarcere și mângâiere lăuntrică până când cel mai mic vas de sânge este despuiat și dezvăluie ceea ce minunat ne înconjoară dar și ceea ce este mai oribil ce ajunge în ochii noștri
Poezia este de asemenea pentru a vedea acolo unde nu este nimic de văzut
Să spui unde nu este nimic de spus este să scapi de toate capcanele pentru a arăta cum ești cu adevărat
Poezia este un pămătuf care îndepărtează trucul de pe fața lumii este acetonă care eliberează unghia este laptele de curățare al lui Dumnezeu este ploaie după zile de arșită
Poezia este liniștitoare uneori distractivă dar adeseori doliu și frustrație
Nenorocire
Deoarece poezia nu există de multe ori și când ne pare că o citim că greșim este doar o împletitură și o încântare
E ideea unui poet
Care este atât de convins că a scris-o că aceasta nu pare să îl dezamăgească și să ne dezamăgească
Deoarece poezia poate fi ciudată și poate să apară numai celor care o iubesc pentru o dragoste împlinită credincioasă și apăsătoare
Deoarece poezia este uneori doar un gând și apoi este chiar mai frumos o citesc numai îndrăgostiții și perdanții
Purii de inimă
Nu cei plictisitori
Acești ultimi mereu singuri nici măcar nu știu ce înseamnă cuvântul darmite poezia
Dumnezeule cât îmi place poezia pentru că fiind spus între noi nici măcar nu știu ce este poezia dar e ca un zâmbet
Și voi sunteți capabili să opriți un zâmbet?

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 2

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 septembrie 2017

Menuetul poeziilor 

Paroxism

de Adrian Goia

Sunt o magmă în delir, un vulcan cu lava-n ceruri,

şi de mă înduri “poet”, te învăţ în şapte feluri

cum te mântui de Scleroze, de marote cu regret,

de giganticii cu poze care vând la malul mării aroganţe de Tibet.

Sunt fecior de cuib regal, gata să însufleţească improbabilul de luni…

sunt Leşinul unui cal, cotitură spre Verona unde-i fac iubirii clona cei mai înţelepţi nebuni.

Sunt vidat în alfabetul slovelor articulate;

în Paris trucam Baletul desfinţării lui Socrate;

deflagraţii de otrăvă şi trucaje pe spinarea vulgului urcat la slavă,

şi iubito, câtă ură, în cocoaşă mi s-a-nfipt…

sunt o strofă de cianură îngropată în Egipt.

Sunt pivot în răsucirea alchimiilor lui Tara,

sos de mofturi şi migrene, şi un sfert din Diogene ridiculizându-şi ţara.

Sunt un mit ce-nhib Secretul morţii unei constelaţii…

cât pe ce să-l “vând” odată pe şuviţa copilandrei

ce-şi ademenea bărbaţii prin castelele Alhambrei,

unde toate ca o boală duc la un final Tanatic…

Sunt o scorbură astrală, unde Marpa

singuratic îşi desăvârşea “sadhana”.

Sunt Manole scurs în Ana, confidenţă sepulcrală,

şi sunt Tort de ziua morţii din taverna nucleară.

Visez o ploaie cu dezastre şi cu picuri otrăviţi…

Foamea cerului pretinde, boli de stele-n farfurii…

Moartea-şi exersează dreptul între cei mai dulci iubiţi,

De aceea ne animă, paroxismul de-a iubi…

© Adrian Goia 

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Azi mă scald în lumină

di Nicu Narcis Anton

Azi m-am învelit cu razele

Soarelui

Un fel de catapeteasmă

Afrodiziacă​

A sufletului

De mult nu am mai privit soarele

Cam de pe vremea când oamenii șobolani

Se uitau la știri

Iar eu un cobai

Al orânduiriilor sociale

Doream lumină

Prin galerie se simte

Miros de apocalipsă

Mucegaiul vieții a dat în rod

E vremea culesului

Iar Noe încă nu a acostat

Așa că eu mă scald în lumină

Implorând grațierea lui Prometeu

Zeului divin

Prea plictisit de

Monotonia oamenilor

Azi mă scald in lumină

Privind soarele

nnA

© Nicu Narcis Anton

©Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Numero 1

Periodico trimestrale bilingue italiano / rumeno 

25 giugno 2017

Menuetul poeziilor

immagine dal web

Dimineți

de Zâna Azamfiricâi

Diminețile tale-s fierbinți

În diminețile tale e frig

În nopțile mele mai plâng

În nopțile tale te strig.

Când soarele tău pârjolește

Al meu e pierdut printre nori

În moartea nopții eu-învii vise

Dar visul tău moare în zori.

Nu mă găsesc când nu ești

Nu te găsesc când revii

În lumea-mi vorbesc și cu morții

Tu nu-i asculți nici pe vii.

Mi-s pașii ușori ca sărutul

Și-mi strig adevărul oricând

Ți-e mersul rotund ca pământul

La mine mereu ajungănd.

© Zâna Azamfiricăi

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Dincolo

de Nicu Narcis Anton

Mi-ar trebui o mie de cuvinte

să cochetez cu moarte

înainte de a avea ultima

metastaza a cuvintelor

când pe obraz va curge lacrima

timpului ce nu va mai veni

voi invata să scriu

„dincolo”eternității

pentru că

dincolo e…

loc pentru tipărit

povești de iubire

dezamagiri ,simtiri

dincolo e …

timp să ne plângem stelelor

pentru viaţă prea scurtă

in care dorințele

ne-au fost doar stații călătoare

dincolo e…

e, un cuvânt mult prea banal

ce nu îmi este teamă sa-l scriu…

© Nicu Narcis Anton (nNA)

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

immagine dal web

RECE

de Ionel Sava

Pe piatra rece tu ai scris mesajul morţii
Lăsat-ai anii ca să trecă-n voia sorţii.
S-au năruit palatele ce-ai construit cu greu,
Acum… ţi-e inima pustie.. Îl ai pe Dumnezeu!

immagine dal web

Gânduri
de Lăcrămioara Maricica Niță

Plângi inimă … sau taci.
Te-au sfâșiat iar câinii,
Mușcând cu vorbe grele
Din demnitatea ta.

© Lăcrămioara Maricica Nită

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

immagine dal web

Bunica și nepoții

de Mădălin Vlăduț Crăciun

(Din ”Bucurii nejefuite”

Editura Diaspora 2017)

Pe un dum cu meri de-a stânga

Și de-a dreapta cu flori toți.

O bunică mai de-a fuga

Se învârte-ntre nepoți.

Bătrânica-nbujorată

Cu năframa desfăcută.

Are/n grija ei o fată

Si-un băiat cen-o ascultă.

Plelungind prea bine clipa

Într-o scurtă zi de vară

Stau nepoții și bunica

Așteptând trenul în gară.

La vreo trei minute însă

Trenul apătu din nori

Iar bunica la brâu strânsă

Ia bilet la calători.

În trenul pentru călători

Zărit-am chiar cutoții

sezând pe scaunul cu flori

Bunica și nepoții.

© Mădălin Vlăduț Crăciun

https://www.facebook.com/vlad.craciun.315

https://www.facebook.com/lidia.popa1

© Rivista letteraria Lido dell’anima / Revista literară Lunca Sufletului

Informazioni & Contatti