Poveștile sufletului

RIVISTA LETTERARIA  LIDO DELL’ANIMA di Lidia Popa
©

Anno 2017 – 2019
Informazioni & Contatti

ZIUA ÎN CARE SOARELE A CĂZUT PE PĂMÂNT
de Roxana Lazar

Este o zi de vară, ca oricare alta. Și azi va trebui să fac față miilor de probleme și dificultăți care îmi caracterizează viața. Este o perioadă ciudată pentru mine. Nu mai sunt ca acum câțiva ani, când făceam tot ceea ce îmi spuneau părinții mei fără să cârtesc. Acum mă simt fierbând de furie, nu reușesc să răspund nici măcar celor mai elementare întrebări și, foarte des, răspund obraznic mamei. Ce se întâmplă cu mine? Nu vreau să o supăr pe mama. Trecem cu toții printr-o perioadă grea. Ea încearcă să mă liniștească, zicându-mi că sunt adolescent. Nu prea înțeleg ce înseamnă asta.
Aș vrea să o pot ajuta mai mult. Trăim foarte greu. Nu avem cele de trebuință pentru un trai mai decent. Dar este o situație generală. Mama este muncitoare într-o fabrică de uniforme militare. De cum se luminează de ziuă, ea pleacă de acasă și muncește pe brânci, cât e ziua de lungă. Se întoarce acasă frântă de oboseală. De câteva zile tușește foarte rău. În timp ce ea se află la muncă, eu trebuie să am grijă de fratele meu care are doar trei ani și care nu prea pricepe că nu avem cine știe ce de mâncare. Eu m-am obișnuit cu porțiile foarte reduse, dar el plânge mereu, vrea mai mult și fuge tot timpul de acasă. Caută fructe sau altceva ce să pună în gură.
Mi-aș dori să fiu mai mare și aș vrea să mă înrolez în trupele tinerilor care protejează orașul nostru, dar, ținând cont de vârsta mea, nimeni nu mă bagă în seamă. Îmi zic că unsprezece ani nu sunt de ajuns pentru a ține o pușcă în mâini.
Ridic ochii spre cerul spălăcit. Soarele strălucește acolo, într-o parte, și este deja prea cald. De pe drumul prăfuit se înalță căldura tremurătoare emanată de solul uscat. Azi o să mă duc din nou la unitate, dar nu pot să-l iau pe ăsta mic cu mine. L-am mai lăsat singur și altădată. Mama nici nu o să afle.
Ajungem la umbra unui copac cam uscat, care își apleacă ramurile din ce în ce mai jos. Îl așez pe o păturică zdrențăroasă, dar se ridică imediat. Nu vrea să rămână singur. Îi dau o pară verde, o să-l țină ocupat pentru ceva vreme.
Din buzunarul de la bluză, scot ceasul pe care mi l-a făcut cadou bunicul înainte să moară. Indică ora opt și opt minute.
Dintr-odată începe să sune alarma antiaeriană. Văd un avion militar care survolează zona, generând un zgomot de care am învățat să nu mai îmi fie frică. Nu se mai duce nimeni în adăpost. Urmăresc punctul negru care s-a desprins din avion și care se deplasează spre sol cu o viteză uimitoare. Pesemne că este foarte greu. Oare ce o fi?
Nu apuc să deslușesc ce este, dar aud un vuiet asurzitor și văd o străfulgerare rapidă. Am impresia că un nou soare s-a aprins deasupra orașului. Un soare incandescent, de o sută de ori mai puternic decât soarele fierbinte cu care ne-am obișnuit zilele astea. Se întâmplă ceva ciudat. Acel incredibil soare cade și se ridică înapoi, spre cer. Lumina emanată este orbitoare și-mi sfredelește creierul. Instinctiv, închid ochii. Căldura ce provine de la soarele acela imens provoacă distrugere totală. Asemenea mai multor uragane, pornite toate deodată, simt suflarea soarelui explodat. Aerul clocotit se mișcă cu forță devastatoare. Aud cum se sfărâmă clădirile, ca în timpul cutremurelor.
Mă ascund în spatele unui zid care a rămas în picioare. De la fereastra fără geam, văd o enormă coloană de fum alb care se ridică spre cer formând un fel de ciupercă uriașă. Plec de lângă zid și, în fuga mea, strivesc sub picioare bucăți de lemne, tencuială, cioburi și câini morți. Trebuie să-l găsesc pe ăla mic. Lacrimi grele îmi curg șiroaie pe obrajii murdari de fum.
O femeie cu un bebeluș în brațe se împleticește printre dărâmături. Mă apropii de ea. Nu plânge. Se uită la mine ca și când nu m-ar vedea. Când îmi dau seama ce ține în brațe urlu până încep să-mi pocnească urechile. Pruncul din brațe este o masă informă de carne arsă. Femeia își tine cu mâna liberă pântecul sfârtecat. Printre degetele sângerânde văd intestinele răvășite ale femeii.
Ceva mai încolo zăresc câțiva băieți care zac într-o băltoacă de sânge. Unul strigă după ajutor și eu mă apropii de el. Am picioarele năclăite de sânge coagulat. Aș vrea să-l ajut pe cel care cere ajutor, dar nu știu ce aș putea face pentru el. Pielea i-a dispărut complet, ca și când ar fi fost jupuit de viu. Văd mușchii contractați de durere și dinții dezgoliți, lipsiți de buze. Ceilalți sunt în aceleași condiții ca și primul, dar sunt morți. Un miros oribil, de carne arsă, plutește în aerul fumuriu și îmi umple nările. Vomit.
Văd câțiva adulți care ies dintre dărâmături. Au hainele ferfeniță și, pe alocuri, au părul ars. Vreau să îi rog să mă ajute, trebuie să-mi găsesc fratele. Văd că nu sunt bine, niciunul dintre ei. Îmbrăcămintea li s-a topit, devenind parte integrantă a corpurilor lor arse. Aud urlete de durere și strigăte de ajutor, dar niciuna nu pare a fi vocea fratelui meu.
Mă întorc pe pașii mei însă o nouă suflare fierbinte mă împinge către lac. Cad în apă și mă simt imediat mai bine. Îmi răcoresc pielea arsă. Cu apa până la brâu, urmăresc oamenii care aleargă buimaci, cu mâinile întinse înainte și bucăți de carne atârnânde pe brațele scheletrice. Ceva îmi atinge picioare. Mă uit în apa tulbure și văd sutele de cadavre care se ivesc, unul după altul, la suprafață.
Nu mă mai pot uita în jos și, atunci, îmi ridic privirea spre cer care, la început, era negru de fum lipicios și înecăcios. A început să se limpezească. Poate o să mă salvez.
Trebuie să-mi găsesc frățiorul.
Dintr-o dată, începe să plouă cu niște picături negre și grele. Încerc să mă ascund sub pod, dar nu reușesc să-mi fac loc printre mulțimea de cadavre.
Nu știu cât timp a trecut de când soarele a căzut pe pământ. Ceasul bunicului s-a oprit indicând ora opt și cincisprezece minute.
Mă numesc Yuito.
Am unsprezece ani și trăiesc la Hiroshima.
Azi este 6 august 1945.

https://www.facebook.com/roxana.lazar.771